Măştile

     MĂŞTILE               

                                                                      

de MIHAI  ARCADIE  COMĂNICI

August 2012

TRAGICOMEDIE

Personajele:

                       1. DORA (Soţia), femeie elegantă, părul blond discret platinat încununându-i chipul atrăgător parţial acoperit cu o mască antivirală din pânză albă.

                       2. GEORGE (Soţul), este un bărbat înalt, brunet, elegant, preocupat tot timpul de o importantă problemă. Poartă aceeaşi mască antivirală.

                       3. INGINERUL, un tip jovial, agitat, cu gesturi spontane, guraliv şi surprinzător.

                       4. BĂTRÂNUL, stând pe o bancă în parcul din apropierea muzeului. Este îmbrăcat sărăcăcios şi-i doar prieten cu sticla sa de votcă înfăşurată întrun ziar. Nu poartă mască.

                       5. CÂŢIVA CETĂŢENI, femei şi bărbaţi aflaţi în mişcare prin sala muzeului în parc şi pe străzi, purtând măşti felurit colorate.
.

SCENA I.

                      

               Dora şi George păşesc tăcuţi şi îngânduraţi prin sala muzeului de arte dintr-un cunoscut oraş occidental. O muzică adecvată pluteşte în jur scormonindu-le amintirile.

               DORA: - Mai ţii minte? În această sală ne-am cunoscut.

               George nu-i răspunde. Înaintează tăcut privind-o cu înţelegere pe deasupra   măştii ce-i acoperă parţial faţa.

               DORA: - Eram mult mai tineri. Părul tău era mai des, nu grizonat ca acum. Despre mine poţi vorbi tu. Vocea îi este estompată datorită măştii din pânză ce-i acoperă parţial faţa. Se înţeleg bine doar din priviri.

               DORA: - Atunci, când te-am întâlnit prima dată mi-am dat seama că mi se va întâmpla ceva cu totul deosebit. Va fi începutul unei pasiuni, declanşată într-o excursie în străinătate. Cei doi se deosebesc puţin de ceilalţi vizitatori atât prin îmbrăcăminte cât şi prin cuvintele rostite. Şi măştile  antigripale purtate sunt deosebite, ca formă şi culoare.

               DORA: - Observi că ceilalţi păstrează oarecare distanţă faţă de noi? Şi pe aici mortala gripă domină reacţiile oamenilor.

               Dora şi George continuă să treacă  printre simeze, ochii lor păstrând neliniştea adusă de acasă. Se simt stingheri.
               DORA: - Uite cum ne privesc, toţi sunt suspicioşi. "Oare n-or fi contaminaţi străinii ăştia? ”

               GEORGE: - Fii liniştită. Şti că ne-am vaccinat înainte de plecare. Şi nouă ne este teamă de o eventuală îmbolnăvire.

               Întrerupând muzica difuzoarele lansează destul de des şi sacadat avertismente: 

"Vă sfătuim să vă spălaţi cât mai des pe mâini cu apă caldă şi săpun. Evitaţi aglomeraţiile şi contactul cu persoanele bolnave!". Cei doi evitau şi ei apropierea de  ceilalţi vizitatori nedorind să-i atingă nici măcar cu umbra.
               GEORGE: - Trebuia să facem ceva după falimentul firmei şi concedierera mea.

               DORA: - Şi pentru mine a fost o situaţie jenantă. Nu mai aveam pe card bani decât pentru un singur hipermarket săptămânal. Ce-o mai fi pe acasă? S-o fi liniştit Pandemia în oraşul nostru? Am lăsat totul aşa cum era şi-am fugit împreună la aeroport. Suntem norocoşi c-am achitat excursia asta cu mult înainte, că n-am avut nici vreun câine de abandonat.

               GEORGE: - Avem hotelul şi masa asigurate pentru încă zece zile. Poate rezolv ceva cu fostul meu prieten, colegul Titi de la Politehnică.

               Cei doi trec pe lângă nişte picturi mai sumbre deşi foarte artistic realizate,  aidoma stării lor sufleteşti. Păşesc rătăciţi printre tablouri, cercetându-i pe deasupra măştilor.

               DORA: - Unde-i revărsarea de bucurie şi satisfacţie trăite altădată când am dat frâu liber deosebitelor sentimente? (Sclipirile trecutei fericiri reapar doar în privirile adresate soţului său.) Îmi amintesc bine, chiar în această sală m-ai cerut în căsătorie, revăd fiecare moment din acea zi.

               GEORGE: - Deocamdată, avem noroc şi speranţe. Vremea este frumoasă, hotelul acceptabil. Poate reuşesc să-l văd şi pe Titi.

               DORA: - Ce ţi-au spus cei de la firmă?

               GEORGE: - Am vorbit cu secretara. Spunea că şefu-i acasă de câteva zile. Nu se simte prea bine şi-i este teamă să nu i se agraveze răceala, să nu dea în gripă. I-am lăsat numărul celularului meu, mi-a promis că mă sună imediat când apare Titi.

               DORA: - Vezi, nu mai ascultat şi n-ai vrut să pleci atunci când te-a chemat el în urmă cu doi ani?

               GEORGE: - Păi atunci ne mergea şi nouă bine. Aveam posibilităţi de promovare. Să sperăm că în câteva zile Titi o să mă ajute, voi intra într-un serviciu bun şi o să ai din nou cardul plin cu bani.

               DORA: - Se teme şi el de gripă, dar ce ţi-am spus eu de multe ori despre aceşti colegi şi prieteni? Timpul demonetizează valorile, chiar şi pe aceea a prieteniei adevărate. Cei doi cu sufletele debusolate priveau receptând diferit operele multor şcoli şi stiluri, privirile lor deveniseră fals contemplative. Dar şi frumuseţea te sufocă uneori. Găsiră o uşă întredeschisă spre un balcon.

               DORA: - Hai să luăm puţin aer curat, să ne odihnim privirile.

SCENA II.

               Cei doi ieşiră afară pe acel balcon. În faţa lor se întindea spre orizont panorama minunatului oraş.

               GEORGE: - Uite, ăsta-i cu adevărat un oraş modern. Respectând valorile trecutului au lăsat loc şi desfăşurări noilor construcţii, oţelului şi sticlei. Ce-am lăsat dincolo de uşa aceasta? Iluziile, frământările altor epoci. Ce-am găsit aici? Un oraş imens stând sub ameninţarea gripei şi-a globalizării.

               Privind în jos de la înălţimea balconului minunatului palat zăriră sub ei un grup de clădiri cenuşii înconjurând o curte cât un mic teren de sport, plină cu multe persoane agitate, gesticulînd sub privirile unor gardieni ce asigurau cât de cât ordinea.

               DORA: - Uite, ce aspect cutremurător! I-am văzut şi data trecută pe nefericiţii pacienţi ai acestui ospiciu. Mi-a rămas în suflet acest murmur urcând pe lângă  pereţi ai palatului culturii. (George îşi aprinse tăcut o ţigare după ce-şi dădu puţin în lături masca din pânză.) Privind prin fumul ţigării tale mi se pare  că toate clădirile uriaşe din zare se clatină. George nu-i răspunse. Soţia ştia ce probleme-l frământă.

               La un moment dat de cei doi se apropie un necunoscut, mascat şi el. Părea o persoană distinsă, trecută de vârsta doua având paşii cam nesiguri.

               INGINERUL: - Vă rog să mă scuzaţi. Observ că priviţi la ce se întâmplă  acolo jos. Mă înţelegeţi? Sper că nu deranjez.

               GEORGE: - Vă cunoaştem limba domnule şi nu ne deranjaţi.

               INGINERUL: - Sper că nu sunteţi contaminate, iertaţi-mă că întreb aşa ceva. Ăsta-i adevărul zilelor noastre. O ameninţare continuă din toate părţile.

               DORA: - Bineînţeles că suntem vaccinaţi. Este bine să fim prevăzători, spuse blonda, deşi iniţial ar fi vrut să-l repeadă.

               INGINERUL: - Am acolo jos un fost coleg de serviciu, prieten foarte bun. L-am vizitat acum o oră. Nu m-a recunoscut, este irecuperabil. S-a întâmplat într-o noapte, ştiţi, cutremurele toate vin mai ales noaptea.

               DORA: - Care-i colegul dumneavoastră?

               INGINERUL: - Acela înalt sprijinit de peretele cel albastru. Uitaţi-l. Este cel ce ţine la piept un pantof negru din lac. Nu se desparte niciodată de el. Întotdeauna a  fost un singuratic. Aceştia sunt cele mai fericite fiinţe, nişte nepăsători vizitatori prin lumea noastră. Fiecare-şi creează propriile spaţii şi imagini. Uneori au şi conflicte, dar  s-au împăcat şi cu ziua de ieri cu cea de azi şi cu cea de mâine. Nu le pasă nici de  gripă.

              DORA: - V-a fost probabil un bun coleg.

              INGINERUL: - Bineînţeles. Am lucrat mulţi ani împreună. Era inginer ca şi mine, dar poate vă plictisesc cu atâtea poveşti.

              GEORGE: - Continuaţi. Mai avem câteva ore până la cină. Mai ne umplem  timpul cu noutăţi, cu întâmplări.

              DORA: - Unde aţi lucrat? În ce domeniu? curiozitatea feminină a blondei  doamne, luând iniţiativa în continuarea discuţiei.

              INGINERUL: - La o fabrică de rachete.

              DORA: - Rachete de tenis?

              INGINERUL: - Nu, dragă doamnă făceam rachete de croazieră. Vă pot vorbi şi despre ele. Acum nu mai există niciun secret de păstrat. Sper totuşi că nu aveţi un microfon sub veşminte. Nu-mi mai este teamă. Secretele au fost de mult furate sau vândute. Rachetele mele au ajuns peste tot în lume, se vând ca la piaţă. Eu însă mai am nişte secrete aici în capul meu de unde nu le poate lua nimeni.

              Celularul soţului sună scurt. Acesta îl duse grăbit la ureche.

              GEORGE: - Allo, da! Eu sunt. Aveţi nişte veşti bune pentru mine de la colegul meu, domnul director?

             George rămase să asculte cu celularul la ureche, încruntându-se pe măsură ce secretara vorbea.

             GEORGE: - Dar nu aş putea să-l văd? Sunt cel mai bun prieten al său şi poate  îl ajut cu-o vorbă bună, să-l încurajez. Răspunsul primit îi întunecă privirile.

             DORA: - Ce-i? Ce s-a întâmplat dragul meu?

             GEORGE: - Boala s-a agravat. Nu poate primi pe nimeni. Mi-a transmis de la el că ştie c-am venit şi să fiu liniştit, să am răbdare.

             DORA: - Domnule inginer, ne-a făcut plăcere că v-am cunoscut, deşi nici nu   ne-am prezentat. Cu măştile astea suntem cu toţii nişte anonimi. Nu vă mai reţinem, coborâm să facem o mică plimbare prin minunatul parc ce se vede în dreapta noastră.

             INGINERUL: - Dacă nu vă deranjează vă pot însoţi. Am observat că sunteţi  străini. Aş putea să vă vorbesc despre acest oraş, vom vizita şi turnul de televiziune,  este cel mai înalt din zonă.

SCENA III.

                                        

              Acţiunea se desfăşoară pe aleile parcului aflat în apropierea palatului  cultural. Cele trei personaje au coborât împreună şi se plimbă agale prin tunelurile de umbră şi flori.

               DORA: - Uitaţi, la verdele acesta crud al gazonului. Este tuns atât de la centimetru. De arbori nu mai vorbesc. Sunt o încântare a naturii. Îmi amintesc de cele discutate mai înainte. Domnule inginer, oare rachetele dumneavoastră nu erau ca cele ce se lansează în noaptea de revelion sau la alte festivităţi. Acele rachete cu lumina lor  încununează cu mii de artificii viu şi felurit colorate cerul nopţii. Mă desfată întotdeauna cu o feerie de neimaginat.

               INGINERUL: - Nu, doamnă, nu despre acelea vorbim. Şi rachetele mele sunt frumoase, sunt ca nişte jucării uriaşe aduse de „Moş Crăciun” însă au un suflet rău ascuns în ele, o puternică şi periculoasă încărcătură explozibilă. Sunt lansate de specialiştii armatei spre inamici şi de pe sol şi din avioane şi sunt chiar scuipate de submarinele aflate în submersie. Scuzaţi-mi expresia! Dar vă rog nu intraţi în panică. Într-o neplăcută situaţie a unui confliect armat nimeni nu v-a simţi nimic, nicio durere. Dispar instantaneu, total.

               DORA: - Ierati-mă dar sunt complet contrariată, sunt îngrozită!

               Inginerul făcu un salt şi rupse căteva frunze dintr-o ramură, strivindu-le apoi în palmă.

               INGINERUL: - Uitaţi, aşa se va întâmpla cu viaţa. Iertaţi-mă, nici pentru mine  n-a fost o muncă plăcută. Am avut şi eu familie, chiar şi un copil, sunt şi eu om sensibil însă acolo făceam ceva deosebit, o descoperire epocală, m-am obişnuit cu ea. Să  vedeţi rachetele mele cum zboară. După lansare îşi deschid nişte aripioare, două câte două evitând inteligente orice piedică din drum, chiar şi radarele. Execută o croazieră de mii de kilometrii precum uriaşele pacheboturi ce descoperă minunile oceanelor, bineînţeles mult mai repede ca acestea. Iată, trece chiar acum una pe deasupra capetelor noastre. Oare unde o să cadă? Lasă în urma sa doar un zgomot uriaş, un trăznet trecător. Femeia privi cerul dar nu zări nimic, nu auzi decât ciripitul păsărilor în arbori.

              DORA: - Domnule inginer ne speriaţi!

              INGINERUL: - Mă iertaţi, însă viitorul război ce văd că se-apropie va fi al rachetelor nucleare dc croazieră. Au un efect nimicitor lovindu-i chiar şi pe cei ascunşi în buncăre. Din păcate pentru mine, acolo lângă ele mi-am încetat activitatea, cariera. Am fost concediat, ca răsplată pentru munca mea de ani de zile. Străinul scoase un oftat şi apoi un urlet ce-i cutremură pe cei ce-l însoţeau. Nu vă speriaţi! Mizeriile vieţii te fac uneori chiar să urli. Avem noroc cu măştile astea de pe faţă. Nimeni nu ne recunoaşte, putem răde şi chiar urla în voie.

               DORA: – Eu, aş propune să ne scoatem acum măştile antivirale, aici este aer pur şi nici nu-i multă lume prin apropiere.

               INGINERUL: - Şi eu sunt de acord, deocamdată. Mă bucur că pot să văd frumoasa dumneavoastră faţă! Eu sunt un bătrân zbârcit, cu poveşti înfricoşătoare.

               DORA: - Dragă domnule, ar fi bine să schimbăm discuţia, subiectul acesta. Noi suntem turişti străini şi nu ne interesează rachetele şi sfârşitul omenirii ce-l pregătesc   ele. Am citit şi eu în biblie despre apocalipsă, preziceri dramatice date în urmă cu mii de ani. Unele s-au adeverit, altele se pregătesc şi le observăm zilnic. Se vorbeşte şi despre focul ce va cădea din cer distrugând omenirea. Poate astea sunt rachetele dumneavoastră.

               INGINERUL: - O, dar acestea-s poveştile fantastice ale Bibliei. Realitatea va fi mai crudă. Iată am schimbat subiectul şi eu număr copacii de lângă alee, văd că soţul dumneavoastră este prea îngândurat, sper că nu vorbele mele i-au produs această supărare.

               DORA: -  Cred că-n lume există şi oameni înţelepţi ce-şi folosesc mintea şi pentru a descoperi pacea, liniştea lumii. Ştiu că au fost multe întâlniri între marile puteri. Nu le credeţi posibilă eficienţa?

               INGINERUL: - Da, se tot întâlnesc, fac o fotografie în comun îşi dau mâinile, iau şi o masă împreună şi cu asta rămânem. Stimată doamnă, conflictele armate sunt volatile, se sting cu greu putând reizbucni peste noapte, după zeci de ani de pace bună.

               DORA: - Dar rămâne încă o lume a oamenilor cumsecade, serioşi, iubind liniştea pământului chiar dacă înghit dimineaţa o cafea amăruie încercând să se caţere zilnic pe abruptul zid al existenţei.

               INGINERUL: - Da, însă nu au întotdeauna o frânghie de siguranţă. Stimată doamnă, zarurile au fost aruncate: ori această gripă, ori criza economică ori focoasele nucleare ne vor lichida. Nu văd altă alternativă. Iertaţi-mă că m-am încălzit, poate am luat-o razna.

               GEORGE: - Vă înţeleg, însă ne-aţi promis că o să ne vorbiţi despre oraşul dumneavoastră.

               INGINERUL: - Aveţi dreptate, am uitat, sau mai bine zis n-am terminat să număr toţi copacii parcului. Imi plac cifrele exacte. Vroiam să vă dau date precise despre oraşul meu care are trei catedrale, douăzeci şi patru de biserici, o moschee şi trei sinagogi. De pe Aeroport decolează zilnic trei sute de avioane, fluviul este traversat de paisprezece frumoase poduri iar în cele şaizeci şi patru de săli ale muzeului unde ne-am întâlnit se găsesc expuse sau în păstrare şaptemiitreisute opere de artă de valori inestimabile. Dar iată am teminat şi numărarea copacilor. Până în acest loc am întâlnit şaptezecişiopt de brazi, opt ulmi, cincisprezece arţari şi multe tufişuri, le-am uitat numărul. Dar să nu uit şi numărul pacienţilor ospiciului. Acolo sunt îngrijiţi opzecişipatru de pacienţi dintre care astăzi sunt învoiţi doi să iasă în oraş, asta pentru bună purtare.

                GEORGE: - Observ că sunteţi bine documentat, ne-aţi ameţit puţin cu debitarea cifrelor. Cei doi străini văd parcul şi pe interlocutorul lor cu alţi ochi. Apropiindu-se de George, Dora îi şopti:

                 DORA: - Parcă mi-a dispărut plăcerea plimbării pe aceste alei şi farmecul convorbirii într-o limbă străină. Ce crezi, oare nu-i drogat inginerul acesta? Soţul dădu nepăsător din cap continuându-şi drumul însoţit de împovăratele-i gânduri.

                 INGINERUL: - Uitaţi acolo! În poiana aceea un tată joacă fotbal cu fii săi. Văd că vrea să-şi consolideze familia alături de fii săi, nebănuind că peste câţiva ani aceştia îşi vor jefui părinţii ca să-şi cumpere droguri. Acum părinţii au carduri groase, din cele negre sau chiar de platină. Tata doreşte să-şi cumpere altă maşină, mai modernă sperând la încă o vacanţă întrun hotel de cinci stele undeva în Emirate. Toată lumea-i dependentă de carduri şi de pandemia acestei gripe şi ea globalizată. Uitaţi, eu îmi rup cardurile şi le arunc. Ştiu că am intrat de mulţi ani pe un drum cu sens unic. Uitaţi-l şi pe bătrânul acela, stă liniştit pe o bancă strângând la piept sticla sa cu votcă învelită întro pagină de ziar. Iată-l cu ce plăcere soarbe.

                 GEORGE: - Da, şi asta-i o soluţie la un moment dat.
                 BĂTRÂNUL: - Ce-o mai fi şi cu mascaţii ăştia? S-au înmulţit prea mult nebunii de la o vreme. Au invadat oraşul şi chiar parcul meu. După ce au ocolit pe alei întreg parcul, cei trei au ajuns la poarta din apropierea palatului pe unde au intrat. Strada este aproape pustie.

                 DORA: - Vă mulţumim că ne-aţi însoţit, chiar dacă unele poveşti ne-au cam derutat. 
                 Celularul soţului sună în liniştea mută a străzii. Îl duse la ureche.

                 GEORGE: - Allo! Da! eu sunt. 
                 Ascultă câteva minute, însă ochii i se umbriră. Închide aparatul şi face cu el deasupra, în aer, semnul crucii. Fostul coleg probabil decedase.

                 DORA: - A murit deci? Ce-o să ne facem?

                 INGINERUL: - Văd că aveţi probleme. Îmi pare rău, stimată doamnă şi stimate domn. Mi-a făcut plăcere să cunosc doi oameni simpatici. Sunteţi genul meu. Vă înţeleg şi necazurile. Acum trebuie să ne despărţim. De aici am alt drum, numai al meu. Sper să ne mai întâlnim. Poate-mi faceţi o vizită acolo jos. Acolo sunt aşteptat. Vă dau un sfat: feriţi-vă de mafioţi, sunt mai răi decât nebunii care-s sufletişti. L-aţi văzut pe colegul meu cu câtă dragoste ţinea acel pantof de lac la pieptul său. Era cel de pe piciorul stâng. Cel de pe dreptul l-am încălţat eu, uitaţi-l, nu-i aşa că-i frumos? Inginerul îşi ridică cracul pantalonului să se vadă mai bine pantoful de lac. Făcu o săritură mare apoi o luă la fugă spre ospiciu, chiuind, făcându-le sâc cu pumnii.

                 Cei doi au rămas uimiţi în mijlocul străzii. Simţiră că tristeţea lor se transformă de-odată într-un puternic râset. Smulgându-şi măştile de pe faţă redeveniră doi oameni normali, plângând, râzând.

                 GEORGE: - Săracul Titi! Hai, vino să te îmbrăţişez. Te rog nu mai plânge. Ştii doar cum se cheamă aceea care moare ultima? Cred că n-ai uitat.

                 DORA: - Sărută-mă te rog!

                

                                                     F I N A L