Cursa seismelor

C U R S A    S E I S M E L O R

După o escală destul de scurtă petrecută în plină noapte pe modernul aeroport din Dubai, Boeingul 777 şi-a  continuat zborul spre est în întâmpinarea soarelui ce-şi va arăta în curând chipul de foc peste crestele munţilor din Asia centrală. Romulus încerca să aţipească. Auzea în căşti odihnitoare melodii arăbeşti. Renunţase la ecranul individual cu sutele sale canale de televiziune. Zborul era lin, fără turbulenţe,doar câte o stewardesă se mişca din când în când grijulie pe culoarele dintre fotolii în mână cu o pătură sau o cană cu ceai aromitor. Compania Emirates era hotărâtă să asigure călătorilor şi-n această cursă un excepţional confort chiar la „clasa economică”, pe întreg parcursul de zbor. Parcă întreaga lume se deschidea în faţa sa

Cu scurte dar fugare aţipiri, îngreunate de nerăbdarea de a ajunge în sfârşit pe aeroportul din Tokio timpul zbura odată cu modernul aparat în care călătorea pentru prima dată. Ştia de la îmbarcare că zborul ce-l va face de la aeroportul internaţional Timişoara până la Tokio va dura douăzeci de ore, cu cele trei escale. Nu l-au interesat prea mult cele trei escale deşi fiecare reprezentau locuri deosebite, monumente, transformări, viaţa şi tradiţiile a diferitelor popoare, atrăgătoare pentru orice turist. La Bangkok au fost transferaţi într-un Airbus 38o al companiei All Nippon Airwais, familiarizându-se repede cu noile fotolii, cu personalul de bord. Îşi scria deja în gând un jurnal de călătorie, colorat cu emoţiile fiecărei clipe de zbor ale acestei lungi curse. Îl nelinişteau momentele atât de aşteptate ale întâlnirii cu prietenul său Daiko, posibilitatea de a comunica mai bine cu el şi soţia acestuia căreia i se va adresa aşa cum a învăţat dintrun dicţionar cu Nicki-san.

Dar să revenim în trecut la momentul când l-a cunoscut pe Daiko în Israel. Era ca şi el venit să efectueze controlul fitosanitar al citricelor importate. Prietenia s-a închegat rapid petrecându-şi multe ore împreună în depozitele cu portocale şi apoi în mici restaurante sau în barul hotelului unde erau cazaţi. La reîntoarcerea acasă au urmat dese scrisori despre viaţa lor, sperând să se mai revadă. Era un fel de obsesie. Astfel au apărut mai multele invitaţii de a-l vizita în Japonia. Deşi anii trecuseră, menţinuseră prietenia, chiar dacă era bazată doar pe scrisori, pe vederi şi fotografii, mai recent pe convorbirile telefonice sau prin internet. Fiecare-şi prezentase familia, noile preocupări. În bagajele sale ducea un mic dar pentru soţia lui, Akito, două carpete din lână ţesute cu motive populare româneşti, găsite cu greu într-un artizanat.

-Veniţi odată domnule! Se răceşte ceaiul, vă poruncesc!

În faţa sa, trona un uriaş şi fioros samurai în mâini cu o sabie lungă. Greu îşi dădu seama Romulus că respectivul personaj este chiar prietenul său, entomologul. Avea o voce guturală cu totul schimbată faţă de a mărunţelului japonez. În spatele samuraiului zări o mişcare graţioasă, faldurile unui kimonou viu colorat. Era probabil o gheişă preocupată de servirea cu graţie a ceaiului în bolurile de porţelan aşezate pe o măsuţă joasă înconjurată de perne pe rogojinile tatami. Deci, somnul totuşi l-a învins când mai erau câteva ore până la ultima escală. Obiceiul japonezilor de a se descălţa înainte de intrarea în cameră lăsându-şi pantofii sau sandalele la uşă l-a pus pe gânduri. Îşi cumpărase de acasă zece perechi de ciorapi albi din bumbac să-i folosească înainte de a pătrunde în micuţele şi curatele încăperi cu pereţii din paravane, aproape transparenţi. Tăcutele şi zâmbitoarele stewardese îşi mişcau paşii mărunţi printre fotoliile călătorilor, pregătindu-l cu înfăţişarea lor de întâlnirea cu femeile nipone ce par mereu tinere fiind slăbuţe, şi, deşi plăpânde sunt mai longevive decât bărbaţii şi datorită sănătoasei alimentaţii, a comportamentului în viaţă. Romulus solicitase un ceai, primit promt, însoţit de o adâncă plecăciune. Se gândea că-şi va observa discret gazdele pentru a le copia modul de comportare în special la luarea meselor, acordându-le cum se cuvenea respectul, gratitudinea pentru onoarea făcută invitându-l în casa lor.

-Este bine că vii acum, în aprilie va fi „săptămâna de aur”. Sărbătorim venirea primăverii. O să mergem la multe spectacole organizate special. Sunt cuvintele spuse la ultima convorbire telefonică.

Se gîndea tot timpul frămîntat de momentul reîntâlnirii. Oare se vor recunoaşte? Au trecut destui ani de când nu s-au mai văzut. Timpul schimbă şi înfăţişarea şi sentimentele, ridurile se adâncesc, părul se albeşte, rărindu-se. Era emoţionat ca un elev în faţa unei teze dificile. Ultima convorbire fusese foarte caldă, vocile manifestând de pe atunci bucuria revederii amânată de atâtea ori.

Airbusul survola apele mării Japoniei. Prin hublou zărea numeroasele insuliţe muntoase. Nu, încă nu era Japonia. Zburând deasupra Indiei a salutat cu privirile uimite îndepărtatele, minunatele piscuri ale Himalayei spărgând cu măreţia lor înălţimile, cenuşiul plafon al norilor în căutarea soarelui. În acele momente, apropiata înserare arunca aur peste zecile de insule parcă plutind în apele ce scăldau arhipelagul Nipon grăbind şi ele Airbusul 380 spre aeroportul internaţional Narita din Tokyo. Se aflau deja dincolo, deasupra apelor Pacificului după ce-au survolat una din cele mai mari insule ale Japoniei unde se afla şi capitala. Reuşea să vadă undeva în stânga imensa întindere a metropolei numită Tokyo, cea cu peste treizeci de milioane de locuitori.

Au aterizat pe una din lungile piste ale aeroportului Narita, apropiindu-se de modernele clădiri ale aerogării. După ce au mai salutat cu zeci de plecăciuni sutele de călători, stewardesele au deschis uşile. Chiar în faţă se afla un tunel prin care s-a păşit direct ca pe o bandă rulantă spre sălile de aşteptare. Ajuns în imensa sală a avut din nou acelaşi moment de nelinişte, ştiind că-i va fi greu să-şi descopere prietenul. Se strecura atent prin mulţimea bărbaţilor şi femeilor, neştiind ce să reţină mai întâi cu privirile sale, aspectul serios al bărbaţilor în momentul aşteptării, al reîntâlnirilor, graţia femeilor sau agitaţia tinerilor purtând haine ce dovedeau ingeniozitate, personalitatea fiecăruia. Intenţia sa arzătoare era de a-l descoperi pe elegantul entomolog, prietenul său. La un moment dat observă un tânăr îmbrăcat în blugi albaştri şi un tricou cu necunoscute însemne sportive. Pe cap avea o şapcă cu un cozoroc mare acoperindu-i parţial ochii. Toate nu însemnau nimic, dacă personajul nu ar fi avut în mâini un carton pe care scria numele Romulus. Deci el era cel ce aştepta. Se grăbi spre tânărul îmbrăcat cam ciudat, surprins că acesta l-a strâns puternic în braţele sale spunându-i bun venit în ciudatul vocabular franco-german folosit de ei şi-n Israel. Şi-a dat seama imediat că cel care-l strângea cu atâta afecţiune era chiar Dayko. I-a recunoscut şi vocea. S-au privit câteva secunde direct în ochi după dezlănţuirea potopului de fraze, ba în germană, ba în franceză ce le-a stârnit râsul. În adâncul fiinţei sale a avut loc o clipă de claritate, petrecută subit. Obţinură destul de repede bagajele, cele două valize, le-au aşezat. pe-un cărucior şi cam greu prin aglomeraţie au ajuns la una din principalele ieşiri spre oraş în faţa căruia aştepta un lung şir de taxiuri. Nu şi-au pus nicio întrebare, nu a cerut explicaţii. Romulus era uimit de tot ce vedea în jur, de înaltele clădiri, de aglomeraţia circulaţiei şi pietonilor şi din nou de aspectul ciudat al prietenului său ce păşea alături strângându-i din când în când mâna. Era în sfârşit fericit că ajunsese în „Ţara  soarelui răsare, pământul unui vechi imperiu, stat ce se afirma în lume prin capacităţile economice, industriale şi culturale.

N-au luat primul taxi, nici pe al doilea ci urcară doar în al treilea. Bancheta din spate era largă, primitoare pentru obositul călător. Se gândea că Dayko a preferat o anumită firmă de taxiuri. Şi-au pus centurile de siguranţă şi în câteva secunde trăia o adevărată aventură, interesat şi tulburat totodată, maşina pătrunzând într-o complicată încrengătură de străzi, şosele aeriene sau subterane, depăşind nenumăratele intersecţii cu stopurile viu colorate. A observat Romulus şi că taxiul avea volanul pe dreapta ca la englezi.

-L-am ales pe acesta, deoarece fiecare firmă deserveşte un anumit cartier, o anumită zonă a capitalei. Oraşul este imens, nu se pot descurca cei ce nu-l cunosc bine. Privind în stânga şi-n dreapta, observa înaltele clădiri încărcate de reclame viu colorate până la ultimul etaj, încercând să reziste efectelor adrenalinei. Viteza şi imaginile fugare îl apăsau. Se simţea ca într-o oală aflată sub presiune. Prietenul stând alături, nu încerca să-i explice nimic, lăsându-l să asimileze de unul singur surprinzătorul oraş. După nenumăraţii kilometri parcurşi intrară într-un cartier mai vechi, mărginaş. Casele nu aveau multe etaje şi erau în general construite din lemn. Intraseră într-o zonă cu multă vegetaţie, în atmosfera unui trecut secular. Taxiul opri în faţa unui gard înalt construit din piatră de munte. Daiko coborâ grăbit luând în mâini cele două valize, deschise poarta metalică invitând prietenul să intre. În maşină nu vorbiseră prea mult.

-Desigur eşti obosit. Te vei odihni bine la noapte De mâine începem programul, sper că o să-ţi placă.

Romulus simţise de la aeroport că prietenul său se afla într-o stare sufletească deosebită. Oare se datora venirii sale în Japonia? Era o vizită nepotrivită?

Odată intraţi pe uşa aceea metalică văzu în sfârşit casa, era una mică, din lemn, cu largi deschideri spre grădina din jurul ei. La intrarea casei îi aştepta Nicki-san, o femeie micuţă căreia nu i se putea citi vârsta, îmbrăcată cu un kimonou cu motive florale. Îi primi cu zâmbetul larg al unui om liniştit arătând că-i bucuroasă de această vizită, înclinându-se în faţa noului venit. Romulus se înclină şi el dar crezând că nu a făcut o plecăciune suficient de adâncă o repetă însoţind-o de o caldă înclinare a capului. Deţinea de la alte drumeţii în străinătate abilitatea de a-şi însuşi rapid noua lume în care intrase, bucurie trăită cu intensitate, privilegiată înţelegere a noilor realităţi. Astfel îşi amintea că trăieşte viaţa în prezent, satisfăcut, conştient că în acele momente mai bine de atât nu se putea, atât îi ofereau clipele sorţii. Niciodată nu a trădat prezentul pentru un viitor aproximativ. Totuşi, se simţea oarecum pe dinafară, puţin derutat de primele ore petrecute la Tokyo, de aspectul prietenului în clipele întâlnirii pe aeroport. Aprecia că în sfârşit i se oferea o perspectivă nouă, îmbietoare, interesantă, alături de prietenul său japonez. Reveni la modul de a vedea toate lucrurile într-o manieră pozitivă fiind o persoană flexibilă, capabilă să găsească soluţii în cele mai dificile situaţii, reuşind să se motiveze, convins că toate se vor rezolva.

A urmat instalarea sa într-o cameră cu pereţii din panouri mobile, acoperite de o hârtie cerată parţial transparentă. S-a spălat. Şi-a schimbat îmbrăcămintea luînd în picioare prima pereche de şosete din bumbac alb. În curând a fost invitat la cină într-o încăpere specială cu măsuţele joase înconjurate de perne şi de tatami, rogojinile folosite pentru aşezatul comod, chiar pentru dormit. În camera sa găsi un pat nu prea înalt cu perne şi cuverturi frumos colorate, îmbietoare.

-Vă place peştele? întrebă Daiko. Pentru noi este un aliment miraculos.

Nicki-san a servit la început somon însoţit de un sos picant, un fel de marinată ca de la noi. În el pluteau câţiva creveţi. Observă că Daiko redevenise un bărbat elegant îmbrăcat într-un kimonou sobru, maro, stofa având pictate mici rămurele de bambus. Gazdele mâncau liniştite. Se descălţase şi Romulus lăsându-şi la intrare sandalele sale uşoare. Observă imediat că farfuriile şi bolurile din care mâncau aveau forme patrate. Au urmat rulouri din alge uscate, puţin prăjite, umplute cu orez fiert, înmuiat în oţet preparat tot din orez. Peste aceste pacheţele era pusă o bucăţică de somon prăjit şi o mărgică de icră neagră.

-Mâncaţi liniştit, au puţine grăsimi, menţin sănătatea. Au mai servit un preparat făcut din brânză de soia însoţit de diferite legume fierte sau crude. La desert au primit un sufleu cu vanilie şi ciocolată. În tot timpul mesei a urmărit ritualul şi instrumentarul special, acele beţişoare specifice civilizaţiilor asiatice. A încercat să le folosească ca şi ceilalţi, mai cu greutate, gazdele făcându-i totuşi rost şi de o linguriţă şi o furculiţă. Urmărind discret modul de comportare a celor doi soţi, a observat că nu infigeau niciodată beţişoarele în mâncare, folosindu-le cu oarecare graţie. Doamna Nicki venea cu o tavă, se aşeza în genunchi şi le oferea delicatele cu o dexteritate fantastică. Au băut împreună Pepsi cu aromă de castraveţi sau de varză acră. Nu i-au displăcut.

Oboseala distanţelor şi a orelor parcurse a determinat în sfârşit gazdele

să-l invite la culcare în acel pat special pregătit pentru vizitator. După o noapte cu multe vise petrecută în odihitorul aşternut Romulus se trezi poate prea devreme. Cerul se înseninase. Nu cu mult timp înainte razele lunii proiectau ciudate umbre  pe acei pereţi străvezii din hârtie. Respiraţia îi era calmă, trupul bine odihnit sub cuverturile parfumate de aerul grădinii, dominat de aromele a sute de petale. Statea încă întins încercând să se gândească la lucrurile plăcute ce i le putea oferi această mult aşteptată călătorie. Spre dimineaţă, picăturile unei ploi grăbite mângâiară şi frunzele bonsaiului adus aseară în casă de Daiko ca semn de cinstire cu ocazia sosirii de departe a prietenului său.

Odată cu minunatele raze ale soarelui ieşi din casă păşind direct în inima minunatei grădini. Aflase mai demult despre acest popor cu vechi şi deosebite tradiţii că-şi călăuzeşte principiile vieţii pe interesante căi dintre care cele mai interesante i s-au părut:

„Calea poeziei” ajungând la cunoscutele haikuuri.

„Calea săbiei” numită Kendo

„Calea ceaiului” – chado şi

„Calea florilor” ducându-i la minunatele aranjamente florale Ikebana, la creerea bonsaiului.

Aflase că în timpurile trecute, nu orice japonez avea dreptul să posede un bonsai. Aseară observă că fiecare nipon se laudă că al său este cel mai frumos.

Încălţat cu sandalele uşoare călca Romulus pe micile alei mărginite de multicolorele straturi de flori. Peste un bolovan măricel sălta un podeţ din lemn, iar în alt colţ al grădinii trona un felinar. Fără să vrea, sandaua sa izbi o floare. I s-a părut c-a împins în beznă un înger. Nu i-a rupt nicio petală sau frunză dar simţea c-a păcătuit în acel colţ de rai, pângărit de neatenţia sa.

-Nu-i aşa că-i frumoasă grădina? Neh? Neh?

-Hai! îi răspunse Romi-san. Învăţase câteva expresii uzuale în japoneză. Mi-aţi făcut o prea mare cinste primindu-mă în casa voastră, în acest rai.

Porniră împreună cu paşi mărunţi printre plantele păstrând încă picăturile de ploaie ale dimineţii. Gazda îl invită să ia loc împreună pe o bancă ascunsă de vegetaţia unor tufişuri înflorite.

-Este „colţul misterios” al grădinii. Aici îmi petrec unele clipe de odihnă. Începură să vorbească, amintindu-şi de zilele petrecute împreună la Tel Aviv, despre activitatea lor mai specială. La un moment dat Daiko privindu-l în ochi îi spuse:

           -Ştiu că trebuie să stăm de vorbă, să-mi pui nişte întrebări. Am observat că eşti oarecum neliniştit, mai ales după întâlnirea de la aerogară, pentru aspectul avut de mine. În viaţa mea, recent, au avut loc unele întâmplări neaşteptate, critice, despre care îţi voi vorbi imediat. Îţi mulţumesc că deşi ai fost tulburat, am observat aceasta, nu mi-ai pus întrebări, nu ţi-ai schimbat comportamentul unui adevărat prieten. Lucrurile ciudate s-au petrecut cu aproape o lună în urmă. Eram la controlul unui import de portocale din Turcia. Fiind mai tânăr eu încă lucrez. Marfa mi s-a părut bună, fără larve de Ceratitis. Am continuat totuşi controlul unui alt lot şi pipăind fructele am simţit pe fundul unor lădiţe, exemplare cu o coajă ce mi s-a părut prea tare, diferită ca structură. Zgâriind-o mi-am dat seama că portocalele erau din ceară, la fel ca cele date de firma exportatoare pentru publicitate. Erau şi puţin mai uşoare. Tăind una cu bisturiul am găsit un praf alb într-o punguţă din plastic. Probabil era vorba de un drog, de cocaină. Am ridicat căteva exemplare punându-le împreună cu mostra fructelor normale şi m-am dus direct la poliţia vamală, arătându-i şefului ce-am descoperit, dându-i numărul lotului şi destinatarul. M-au sfătuit să nu mai spun nimănui. Era întradevăr vorba de cocaină. Firma destinatară aparţinea unui tip dubios aflată sub protecţia mafioţilor Yakuza. S-a procedat la arestarea destinatarului, complicilor, şi trimiterea lor în judecată. Pentru siguranţa mea şi a familiei, am fost sfătuit să intru în concediu, oferindu-mi-se această casă, temporar. Am părăsit-o pe cea unde locuiam înainte, am băgat maşina în garaj şi-am spus vecinilor că plecăm în concediu la Kioto şi ne-am mutat aici într-o casă destinată protecţiei martorilor.

-Romulus îşi privea prietenul înmărmurit de cele întâmplate.

-Nu am vrut să-ţi povestesc despre ele prin telefon, după ce am aşteptat atât de mult să te revăd. Credeam că o să renunţi şi n-am dorit aceasta. De mâine voi deveni ghidul turistic al unui european. Machiajul meu este perfect, nimeni nu mă recunoaşte. Ştiu că situaţia asta te afectează. Eu voi rămâne acelaşi bun prieten. Nu mă sperie această mafie, clanurile lor. Este o mai veche plagă moştenită de noi, fenomen urât ocupându-se cu prostituţia, cu protejarea pieţei negre. Aceşti indivizi poartă în general costume şi ochelari negri şi au felurite tatuaje pe corp. Unii şi-au tăiat şi degetul mic de la o mână. O lume tenebroasă umbrind imaginea ţării noastre. Par fioroşi, dar acum nu prea mai sperie pe nimeni. S-au luat măsuri serioase împotriva lor, sperăm să fie cu rezultate de-o-potrivă.

           -Nu este nevoie să mă însoţeşti, voi încerca să mă descurc singur. Nu doresc să-ţi fac greutăţi, alte probleme în plus.

           -Hai să facem cum am zis eu. Te rog să mă asculţi. Fiind împreună nu ni se va întâmpla nimic. Deţin un telefon în legătură directă cu poliţia. Vom merge să vizitezi cât mai multe locuri deosebite din Tokio. Facem un program şi pornim hotărâţi la drum. Mâine începem cu vizitarea grădinii Palatului Imperial. În altă zi ne vom urca în turnul televiziunii, vom merge într-o seară la o ceainărie specială, eventual la un spectacol de teatru tradiţional. Văd că timpul este splendid, bun pentru plimbări. Tot pe insula noastră Honshu există şi o pădure uriaşă de stejari, cea mai mare din lume. Dacă avem timp vom lua un tren „glonţ” de mare viteză, să ajungem acolo. Soţia ne sprijină şi vom avea zilnic minunatele bunătăţi ale bucătăriei ei. Este fericită că nu mai suntem singuri, că eşti alături de mine. A fost profesoară de istorie, cunoaşte mai bine engleza dar preferă să ne asculte şi pe noi vorbind în combinata noastră franco-germană. Mâine vom începe deci cu vizitarea parcului palatului imperial.

           Romulus continua să reţină în acel carnet de călătorie păstrat în minte principalele momente ale vizitei sale, deci şi deplasarea la palat cu un taxi. Palatul se afla în centrul oraşului având un imens şi splendid parc, totul înconjurat de un vechi zid din epoca medievală, şi de un şanţ de apărare pentru apă, acum gol. Erau mulţi vizitatori, fiind locul cel mai căutat de turiştii străini, dar şi de localnici. Parcul era îmbrăcat de o bogată lume a copacilor şi florilor, toate elementele caracterizând grădinile japoneze, adică apă, pietre, un felinar, lampioane şi multe spaţii de odihnă pentru un liniştit gând, în acest spaţiu al măreţiei imperiului. Multe persoane îngenunchiau în faţa unui altar şintoist rugându-se pentru sănătarea familiei imperiale. Aflase din cărţi că japonezii îl consideră pe împăratul lor ca un descendent divin al unui regat solar, al zeiţei soarelui. Ei adoră împăratul la fel ca soarele, emblema drapelului lor. Vizita a fost deosebit de interesantă fiind făcută într-un trecut milenar al unui popor deosebit.

În ziua următoare, Daiko i-a propus să facă o vizită la turnul televiziunii. Romulus nu se aşteptase să găsească deosebita situaţie din viaţa prietenului său, şi nu dorea să-l pună cumva mai mult în pericol. Când se aflau pe stradă în diferite locaţii privea tot timpul în spate, să vadă dacă nu sunt urmăriţi, dacă există un eventual pericol.

           -Fii liniştit, am eu paznicii mei. Am metodele mele de acoperire, travestiul. Haide zâmbeşte, vreau să ne simţim bine!

Au ajuns la turn cu un taxi, undeva în centrul oraşului. Au ales ca vizitarea să se facă în timpul serii pentru a putea observa întreaga panoramă a uriaşei metropole scăldată-n lumini. Au aşteptat în ordine unul dintre lifturile de viteză ce urcau la cei 333 de metri ai turnului. Ajunşi sus pe o terasă ce se învârtea încet au privit tăcuţi imensa masă de lumini pierzându-se-n Pacific. Nici la meciurile televizate nu-i plăceau comentariile. A preferat să observe singur fazele de pe teren. Şi de data asta, acolo în turnul înalt a preferat să privească la început tăcut câteva minute. Din când în când Daiko i-a arătat cu mâna o direcţie.

           -Uite, acolo este palatul Imperial ce l-am vizitat ieri. Chiar în faţa noastră este gara cu trenurile ei de mare viteză. Mai departe, sunt ministerele, poşta şi instituţiile bancare. În zona aceea se află luxosul cartier Ghinza, magazinele căutate de bogătaşi se află pe o stradă feeric luminată. În dreapta, în depărtare se vede oraşul Kawasaki. S-a unit cu Tokio formând metropola celor treizeci de milioane de locuitori cuprinzând mii de întreprinderi, uzine, şantierele de construcţii navale.

Chiar şi Pacificul abia zărit în depărtare era presărat cu luminiţele vapoarelor.

           Într-o zi de duminică Romulus s-a hotărât să meargă de unul singur spre centrul oraşului. Avea cu el celularul şi numărul lui Daiko. Acesta a rămas acasă, aşteptând o eventuală convocare la tribunal. În acele zile se desfăşura procesul celor cu drogurile din portocale. În metroul luat de la o staţie apropiată a cunoscut în mod direct presingul numeroşilor călători ce se înghesuiau cu fiecare nouă staţie, aşa cum i-a văzut la televiziunea noastră la jurnalele de actualităţi. Ajuns în centru, Romulus a găsit străzi liniştite fără circulaţie auto. Peste tot erau doar pietonii printre care s-a strecurat pentru a privi de pe trotuar vitrinele magazinelor, aspectul clădirilor. Nu se temea de un eventual jaf sau de luarea ca ostatec. Auzise că pe aici aveau probleme tinerele australiene, în majoritatea lor aventuriere atrase de bogătaşi căzând şi sub influenţa mafioţilor, ce le foloseau în barurile cu striptease, ca dame de companie. N-a întâlnit pe străzi niciun samurai, niciun mafiot tatuat Yakuza, nicio gheişă. Doar multă lume de diferite categorii, unii grăbiţi şi în special tineretul expansiv, vesel şi florile cireşilor plantaţi peste tot. În parcuri aceştia arătau ca nişte camioane pline cu fluturi.

           Daiko i-a promis că într-o seară vor vizita o ceainărie specială, japoneză. Au ajuns deci şi pe „calea ceaiului” numită Seido. Din toate ce le reţinuse în acea seară în afară de acea delicioasă şi revigorantă băutură, a fost modul deoasebit cum s-a desfăşurat totul. Ceaiul verde se afla sub forma unei pudre, preparată după o anumită manieră, ceremonioasă. Şi-a dat seama că intrând în acea încăpere va trebui să lase afară toate grijile şi necazurile vieţii. Aşa l-a sfătuit Daiko. Au primit mai întâi un aperitiv şi apoi au băut de două ori ceai, preţioasa „ rouă lichidă”. Gazda, făcea tot posibilul ca oaspeţii să se simtă bine, asigurându-le un confort estetic şi intelectual. O gheişă cânta la un instrument special nemaivăzut de Romulus, alta recita la urechile lor. Toate erau îmbrăcate în kimonouri viu colorate, mişcările lor erau tot timpul armoniaoase când serveau ceaiul. Romulus şi Daiko au dat atenţie aranjamentelor florale din încăpere, frumuseţii gheişelor date pe faţă cu multă pudră albă, buzele lor erau de un roşu puternic, bine conturate. Coafura le era frumos aranjată, purtând agrafe şi piepteni feluriţi ca model şi culoare. Daiko i-a lăudat în şoaptă gustul ceaiului, al desertului servit subliniind astfel momentele rafinate, de relaxare.

Ajunşi acasă au aflat că Daiko a primit vestea cea bună. Tribunalul condamnase la ani grei de închisoare în afacerea „cocaina”. Numele său nu a fost pronunţat printre martori în timpul audierilor, deci era liber să redevină elegantul entomolog. Nu mai era mult pînă urma să se pensioneze. S-au hotărât ca în ziua următoare să cinstească această veste ce l-a eliberat de grijile ciudatelor întâmplări. Vor merge împreună la un restaurant special unde se servea „Saschi”, preferata mâncare a japonezilor. S-au îmbrăcat elegant şi la ora potrivită, chemând un taxi s-au deplasat spre centrul oraşului, parcurgând din nou lungile străzi şi şosele aglomerate. Masa fusese rezervată telefonic şi se afla pe o terasă de la primul etaj, beneficiind de răcoarea nopţii. Beneficiau de o panoramă a centrului oraşului, vedeau şi turnul televiziunii luminat de reflectoare până în vârful său. Au servit la început câte un mic bol cu Sake, băutură alcoolică făcută din orez. Nu avea prea multe grade alcoolice dar a fost o fericită ocazie de a ciocni împreună, de a-şi ura reciproc zile fericite şi sănătate. Şi-au reamintit din nou de momentele plăcute petrecute în Israel, de vizita la cetatea Masada unde au urcat cu un teleferic spre vechiul bastion al iudeilor, rezistând cu vitejie îndelungatelor asalturi ale centuriilor romane. La Aco, fostul oraş Acre, Daiko i-a făcut prietenului său o fotografie, solicitând şi el una, ca amintire. Exista acolo printre multe alte monumente o statuie din marmură decapitată de cine ştie care invadator. Romulus s-a aşezat în spatele ei dând un nou cap milenarei statui. Au râs din nou ca atunci. Daiko fiind mai mărunt nu ajungea să înlocuiască capul dispărut.

În curând au fost serviţi. Peştele, tradiţionalul peşte crud, codul şi somonul le-au fost serviţi sub diferite forme ale maeştrilor bucătari, aranjate în colorate boluri din porţelan. Erau atrăgătoare şi vasele şi conţinutul lor. Au mâncat liniştiţi, amintindu-şi din când în când de munca lor deosebită şi de cele întâmplate recent.

La un moment dat, totul a început să se clatine, se cutremurau mesele, scaunele, vasele se răsturnau, cădeau prefăcându-se-n ţăndări. Se auzeau geamurile unor ferestre spărgându-se, ţipetele unor femei, fuga altora. În mintea lui Romulus, reveni în câteva secunde acea zi de noiembrie a anului 1940 pe când avea doar opt ani şi a trăit momentele marelui cutremur ce le-a dărâmat casa părintească. Era gata-gata să fie prins în cursa zidurilor prăbuşite, dacă nu-l scula bunica scoţându-l din dormitor. A ieşit atunci în ultimul moment. Amintindu-şi de acele momente, acum nu ştia ce să facă. Unii clienţi se ascundeau pe sub mese cu mâinile pe cap, alţii fugeau pe scări, deşi era periculos, riscând ca acestea să se prăbuşească. Se repezi la marginea terasei. Jos zări o aglomeraţie verde de plante, de tufișuri.

-Haide să sărim! îi spuse prietenului său. Se auzeau zgomote şi în pereţii de beton ai clădirii.

Trăia într-o puternică tensiune, acest seism adăugându-se amintirilor din copilărie. Puse un picior peste balustrada terasei.

-Stai nu sări! Nu sări ! Este prea mic. În urechi reauzea însă cuvintele bunicii spunându-i speriată:

-Ieşiţi că-i cutremur! Fugiţi!

Se trezi din somn tulburat. Trăise momente de groază. Dîndu-se jos din pat se linişti. Pe noptieră se afla scrisoarea primită ieri de la Daiko, povestindu-i despre viaţa lor, despre aşteptarea primăverii şi a sărbătorii „ privirii florilor”, neuitând să-şi repete invitaţia de a-l vizita în Japonia. Lângă scrisoare erau şi două beţişoare, parcă de curând folosite. Le primise de la Daiko în Israel. Cu ele, japonezii culeg din boluri albele şi minunatele boabe de orez.