Măştile

     MĂŞTILE               

                                                                      

de MIHAI  ARCADIE  COMĂNICI

August 2012

TRAGICOMEDIE

Personajele:

                       1. DORA (Soţia), femeie elegantă, părul blond discret platinat încununându-i chipul atrăgător parţial acoperit cu o mască antivirală din pânză albă.

                       2. GEORGE (Soţul), este un bărbat înalt, brunet, elegant, preocupat tot timpul de o importantă problemă. Poartă aceeaşi mască antivirală.

                       3. INGINERUL, un tip jovial, agitat, cu gesturi spontane, guraliv şi surprinzător.

                       4. BĂTRÂNUL, stând pe o bancă în parcul din apropierea muzeului. Este îmbrăcat sărăcăcios şi-i doar prieten cu sticla sa de votcă înfăşurată întrun ziar. Nu poartă mască.

                       5. CÂŢIVA CETĂŢENI, femei şi bărbaţi aflaţi în mişcare prin sala muzeului în parc şi pe străzi, purtând măşti felurit colorate.
.

SCENA I.

                      

               Dora şi George păşesc tăcuţi şi îngânduraţi prin sala muzeului de arte dintr-un cunoscut oraş occidental. O muzică adecvată pluteşte în jur scormonindu-le amintirile.

               DORA: - Mai ţii minte? În această sală ne-am cunoscut.

               George nu-i răspunde. Înaintează tăcut privind-o cu înţelegere pe deasupra   măştii ce-i acoperă parţial faţa.

               DORA: - Eram mult mai tineri. Părul tău era mai des, nu grizonat ca acum. Despre mine poţi vorbi tu. Vocea îi este estompată datorită măştii din pânză ce-i acoperă parţial faţa. Se înţeleg bine doar din priviri.

               DORA: - Atunci, când te-am întâlnit prima dată mi-am dat seama că mi se va întâmpla ceva cu totul deosebit. Va fi începutul unei pasiuni, declanşată într-o excursie în străinătate. Cei doi se deosebesc puţin de ceilalţi vizitatori atât prin îmbrăcăminte cât şi prin cuvintele rostite. Şi măştile  antigripale purtate sunt deosebite, ca formă şi culoare.

               DORA: - Observi că ceilalţi păstrează oarecare distanţă faţă de noi? Şi pe aici mortala gripă domină reacţiile oamenilor.

               Dora şi George continuă să treacă  printre simeze, ochii lor păstrând neliniştea adusă de acasă. Se simt stingheri.
               DORA: - Uite cum ne privesc, toţi sunt suspicioşi. "Oare n-or fi contaminaţi străinii ăştia? ”

               GEORGE: - Fii liniştită. Şti că ne-am vaccinat înainte de plecare. Şi nouă ne este teamă de o eventuală îmbolnăvire.

               Întrerupând muzica difuzoarele lansează destul de des şi sacadat avertismente: 

"Vă sfătuim să vă spălaţi cât mai des pe mâini cu apă caldă şi săpun. Evitaţi aglomeraţiile şi contactul cu persoanele bolnave!". Cei doi evitau şi ei apropierea de  ceilalţi vizitatori nedorind să-i atingă nici măcar cu umbra.
               GEORGE: - Trebuia să facem ceva după falimentul firmei şi concedierera mea.

               DORA: - Şi pentru mine a fost o situaţie jenantă. Nu mai aveam pe card bani decât pentru un singur hipermarket săptămânal. Ce-o mai fi pe acasă? S-o fi liniştit Pandemia în oraşul nostru? Am lăsat totul aşa cum era şi-am fugit împreună la aeroport. Suntem norocoşi c-am achitat excursia asta cu mult înainte, că n-am avut nici vreun câine de abandonat.

               GEORGE: - Avem hotelul şi masa asigurate pentru încă zece zile. Poate rezolv ceva cu fostul meu prieten, colegul Titi de la Politehnică.

               Cei doi trec pe lângă nişte picturi mai sumbre deşi foarte artistic realizate,  aidoma stării lor sufleteşti. Păşesc rătăciţi printre tablouri, cercetându-i pe deasupra măştilor.

               DORA: - Unde-i revărsarea de bucurie şi satisfacţie trăite altădată când am dat frâu liber deosebitelor sentimente? (Sclipirile trecutei fericiri reapar doar în privirile adresate soţului său.) Îmi amintesc bine, chiar în această sală m-ai cerut în căsătorie, revăd fiecare moment din acea zi.

               GEORGE: - Deocamdată, avem noroc şi speranţe. Vremea este frumoasă, hotelul acceptabil. Poate reuşesc să-l văd şi pe Titi.

               DORA: - Ce ţi-au spus cei de la firmă?

               GEORGE: - Am vorbit cu secretara. Spunea că şefu-i acasă de câteva zile. Nu se simte prea bine şi-i este teamă să nu i se agraveze răceala, să nu dea în gripă. I-am lăsat numărul celularului meu, mi-a promis că mă sună imediat când apare Titi.

               DORA: - Vezi, nu mai ascultat şi n-ai vrut să pleci atunci când te-a chemat el în urmă cu doi ani?

               GEORGE: - Păi atunci ne mergea şi nouă bine. Aveam posibilităţi de promovare. Să sperăm că în câteva zile Titi o să mă ajute, voi intra într-un serviciu bun şi o să ai din nou cardul plin cu bani.

               DORA: - Se teme şi el de gripă, dar ce ţi-am spus eu de multe ori despre aceşti colegi şi prieteni? Timpul demonetizează valorile, chiar şi pe aceea a prieteniei adevărate. Cei doi cu sufletele debusolate priveau receptând diferit operele multor şcoli şi stiluri, privirile lor deveniseră fals contemplative. Dar şi frumuseţea te sufocă uneori. Găsiră o uşă întredeschisă spre un balcon.

               DORA: - Hai să luăm puţin aer curat, să ne odihnim privirile.

SCENA II.

               Cei doi ieşiră afară pe acel balcon. În faţa lor se întindea spre orizont panorama minunatului oraş.

               GEORGE: - Uite, ăsta-i cu adevărat un oraş modern. Respectând valorile trecutului au lăsat loc şi desfăşurări noilor construcţii, oţelului şi sticlei. Ce-am lăsat dincolo de uşa aceasta? Iluziile, frământările altor epoci. Ce-am găsit aici? Un oraş imens stând sub ameninţarea gripei şi-a globalizării.

               Privind în jos de la înălţimea balconului minunatului palat zăriră sub ei un grup de clădiri cenuşii înconjurând o curte cât un mic teren de sport, plină cu multe persoane agitate, gesticulînd sub privirile unor gardieni ce asigurau cât de cât ordinea.

               DORA: - Uite, ce aspect cutremurător! I-am văzut şi data trecută pe nefericiţii pacienţi ai acestui ospiciu. Mi-a rămas în suflet acest murmur urcând pe lângă  pereţi ai palatului culturii. (George îşi aprinse tăcut o ţigare după ce-şi dădu puţin în lături masca din pânză.) Privind prin fumul ţigării tale mi se pare  că toate clădirile uriaşe din zare se clatină. George nu-i răspunse. Soţia ştia ce probleme-l frământă.

               La un moment dat de cei doi se apropie un necunoscut, mascat şi el. Părea o persoană distinsă, trecută de vârsta doua având paşii cam nesiguri.

               INGINERUL: - Vă rog să mă scuzaţi. Observ că priviţi la ce se întâmplă  acolo jos. Mă înţelegeţi? Sper că nu deranjez.

               GEORGE: - Vă cunoaştem limba domnule şi nu ne deranjaţi.

               INGINERUL: - Sper că nu sunteţi contaminate, iertaţi-mă că întreb aşa ceva. Ăsta-i adevărul zilelor noastre. O ameninţare continuă din toate părţile.

               DORA: - Bineînţeles că suntem vaccinaţi. Este bine să fim prevăzători, spuse blonda, deşi iniţial ar fi vrut să-l repeadă.

               INGINERUL: - Am acolo jos un fost coleg de serviciu, prieten foarte bun. L-am vizitat acum o oră. Nu m-a recunoscut, este irecuperabil. S-a întâmplat într-o noapte, ştiţi, cutremurele toate vin mai ales noaptea.

               DORA: - Care-i colegul dumneavoastră?

               INGINERUL: - Acela înalt sprijinit de peretele cel albastru. Uitaţi-l. Este cel ce ţine la piept un pantof negru din lac. Nu se desparte niciodată de el. Întotdeauna a  fost un singuratic. Aceştia sunt cele mai fericite fiinţe, nişte nepăsători vizitatori prin lumea noastră. Fiecare-şi creează propriile spaţii şi imagini. Uneori au şi conflicte, dar  s-au împăcat şi cu ziua de ieri cu cea de azi şi cu cea de mâine. Nu le pasă nici de  gripă.

              DORA: - V-a fost probabil un bun coleg.

              INGINERUL: - Bineînţeles. Am lucrat mulţi ani împreună. Era inginer ca şi mine, dar poate vă plictisesc cu atâtea poveşti.

              GEORGE: - Continuaţi. Mai avem câteva ore până la cină. Mai ne umplem  timpul cu noutăţi, cu întâmplări.

              DORA: - Unde aţi lucrat? În ce domeniu? curiozitatea feminină a blondei  doamne, luând iniţiativa în continuarea discuţiei.

              INGINERUL: - La o fabrică de rachete.

              DORA: - Rachete de tenis?

              INGINERUL: - Nu, dragă doamnă făceam rachete de croazieră. Vă pot vorbi şi despre ele. Acum nu mai există niciun secret de păstrat. Sper totuşi că nu aveţi un microfon sub veşminte. Nu-mi mai este teamă. Secretele au fost de mult furate sau vândute. Rachetele mele au ajuns peste tot în lume, se vând ca la piaţă. Eu însă mai am nişte secrete aici în capul meu de unde nu le poate lua nimeni.

              Celularul soţului sună scurt. Acesta îl duse grăbit la ureche.

              GEORGE: - Allo, da! Eu sunt. Aveţi nişte veşti bune pentru mine de la colegul meu, domnul director?

             George rămase să asculte cu celularul la ureche, încruntându-se pe măsură ce secretara vorbea.

             GEORGE: - Dar nu aş putea să-l văd? Sunt cel mai bun prieten al său şi poate  îl ajut cu-o vorbă bună, să-l încurajez. Răspunsul primit îi întunecă privirile.

             DORA: - Ce-i? Ce s-a întâmplat dragul meu?

             GEORGE: - Boala s-a agravat. Nu poate primi pe nimeni. Mi-a transmis de la el că ştie c-am venit şi să fiu liniştit, să am răbdare.

             DORA: - Domnule inginer, ne-a făcut plăcere că v-am cunoscut, deşi nici nu   ne-am prezentat. Cu măştile astea suntem cu toţii nişte anonimi. Nu vă mai reţinem, coborâm să facem o mică plimbare prin minunatul parc ce se vede în dreapta noastră.

             INGINERUL: - Dacă nu vă deranjează vă pot însoţi. Am observat că sunteţi  străini. Aş putea să vă vorbesc despre acest oraş, vom vizita şi turnul de televiziune,  este cel mai înalt din zonă.

SCENA III.

                                        

              Acţiunea se desfăşoară pe aleile parcului aflat în apropierea palatului  cultural. Cele trei personaje au coborât împreună şi se plimbă agale prin tunelurile de umbră şi flori.

               DORA: - Uitaţi, la verdele acesta crud al gazonului. Este tuns atât de la centimetru. De arbori nu mai vorbesc. Sunt o încântare a naturii. Îmi amintesc de cele discutate mai înainte. Domnule inginer, oare rachetele dumneavoastră nu erau ca cele ce se lansează în noaptea de revelion sau la alte festivităţi. Acele rachete cu lumina lor  încununează cu mii de artificii viu şi felurit colorate cerul nopţii. Mă desfată întotdeauna cu o feerie de neimaginat.

               INGINERUL: - Nu, doamnă, nu despre acelea vorbim. Şi rachetele mele sunt frumoase, sunt ca nişte jucării uriaşe aduse de „Moş Crăciun” însă au un suflet rău ascuns în ele, o puternică şi periculoasă încărcătură explozibilă. Sunt lansate de specialiştii armatei spre inamici şi de pe sol şi din avioane şi sunt chiar scuipate de submarinele aflate în submersie. Scuzaţi-mi expresia! Dar vă rog nu intraţi în panică. Într-o neplăcută situaţie a unui confliect armat nimeni nu v-a simţi nimic, nicio durere. Dispar instantaneu, total.

               DORA: - Ierati-mă dar sunt complet contrariată, sunt îngrozită!

               Inginerul făcu un salt şi rupse căteva frunze dintr-o ramură, strivindu-le apoi în palmă.

               INGINERUL: - Uitaţi, aşa se va întâmpla cu viaţa. Iertaţi-mă, nici pentru mine  n-a fost o muncă plăcută. Am avut şi eu familie, chiar şi un copil, sunt şi eu om sensibil însă acolo făceam ceva deosebit, o descoperire epocală, m-am obişnuit cu ea. Să  vedeţi rachetele mele cum zboară. După lansare îşi deschid nişte aripioare, două câte două evitând inteligente orice piedică din drum, chiar şi radarele. Execută o croazieră de mii de kilometrii precum uriaşele pacheboturi ce descoperă minunile oceanelor, bineînţeles mult mai repede ca acestea. Iată, trece chiar acum una pe deasupra capetelor noastre. Oare unde o să cadă? Lasă în urma sa doar un zgomot uriaş, un trăznet trecător. Femeia privi cerul dar nu zări nimic, nu auzi decât ciripitul păsărilor în arbori.

              DORA: - Domnule inginer ne speriaţi!

              INGINERUL: - Mă iertaţi, însă viitorul război ce văd că se-apropie va fi al rachetelor nucleare dc croazieră. Au un efect nimicitor lovindu-i chiar şi pe cei ascunşi în buncăre. Din păcate pentru mine, acolo lângă ele mi-am încetat activitatea, cariera. Am fost concediat, ca răsplată pentru munca mea de ani de zile. Străinul scoase un oftat şi apoi un urlet ce-i cutremură pe cei ce-l însoţeau. Nu vă speriaţi! Mizeriile vieţii te fac uneori chiar să urli. Avem noroc cu măştile astea de pe faţă. Nimeni nu ne recunoaşte, putem răde şi chiar urla în voie.

               DORA: – Eu, aş propune să ne scoatem acum măştile antivirale, aici este aer pur şi nici nu-i multă lume prin apropiere.

               INGINERUL: - Şi eu sunt de acord, deocamdată. Mă bucur că pot să văd frumoasa dumneavoastră faţă! Eu sunt un bătrân zbârcit, cu poveşti înfricoşătoare.

               DORA: - Dragă domnule, ar fi bine să schimbăm discuţia, subiectul acesta. Noi suntem turişti străini şi nu ne interesează rachetele şi sfârşitul omenirii ce-l pregătesc   ele. Am citit şi eu în biblie despre apocalipsă, preziceri dramatice date în urmă cu mii de ani. Unele s-au adeverit, altele se pregătesc şi le observăm zilnic. Se vorbeşte şi despre focul ce va cădea din cer distrugând omenirea. Poate astea sunt rachetele dumneavoastră.

               INGINERUL: - O, dar acestea-s poveştile fantastice ale Bibliei. Realitatea va fi mai crudă. Iată am schimbat subiectul şi eu număr copacii de lângă alee, văd că soţul dumneavoastră este prea îngândurat, sper că nu vorbele mele i-au produs această supărare.

               DORA: -  Cred că-n lume există şi oameni înţelepţi ce-şi folosesc mintea şi pentru a descoperi pacea, liniştea lumii. Ştiu că au fost multe întâlniri între marile puteri. Nu le credeţi posibilă eficienţa?

               INGINERUL: - Da, se tot întâlnesc, fac o fotografie în comun îşi dau mâinile, iau şi o masă împreună şi cu asta rămânem. Stimată doamnă, conflictele armate sunt volatile, se sting cu greu putând reizbucni peste noapte, după zeci de ani de pace bună.

               DORA: - Dar rămâne încă o lume a oamenilor cumsecade, serioşi, iubind liniştea pământului chiar dacă înghit dimineaţa o cafea amăruie încercând să se caţere zilnic pe abruptul zid al existenţei.

               INGINERUL: - Da, însă nu au întotdeauna o frânghie de siguranţă. Stimată doamnă, zarurile au fost aruncate: ori această gripă, ori criza economică ori focoasele nucleare ne vor lichida. Nu văd altă alternativă. Iertaţi-mă că m-am încălzit, poate am luat-o razna.

               GEORGE: - Vă înţeleg, însă ne-aţi promis că o să ne vorbiţi despre oraşul dumneavoastră.

               INGINERUL: - Aveţi dreptate, am uitat, sau mai bine zis n-am terminat să număr toţi copacii parcului. Imi plac cifrele exacte. Vroiam să vă dau date precise despre oraşul meu care are trei catedrale, douăzeci şi patru de biserici, o moschee şi trei sinagogi. De pe Aeroport decolează zilnic trei sute de avioane, fluviul este traversat de paisprezece frumoase poduri iar în cele şaizeci şi patru de săli ale muzeului unde ne-am întâlnit se găsesc expuse sau în păstrare şaptemiitreisute opere de artă de valori inestimabile. Dar iată am teminat şi numărarea copacilor. Până în acest loc am întâlnit şaptezecişiopt de brazi, opt ulmi, cincisprezece arţari şi multe tufişuri, le-am uitat numărul. Dar să nu uit şi numărul pacienţilor ospiciului. Acolo sunt îngrijiţi opzecişipatru de pacienţi dintre care astăzi sunt învoiţi doi să iasă în oraş, asta pentru bună purtare.

                GEORGE: - Observ că sunteţi bine documentat, ne-aţi ameţit puţin cu debitarea cifrelor. Cei doi străini văd parcul şi pe interlocutorul lor cu alţi ochi. Apropiindu-se de George, Dora îi şopti:

                 DORA: - Parcă mi-a dispărut plăcerea plimbării pe aceste alei şi farmecul convorbirii într-o limbă străină. Ce crezi, oare nu-i drogat inginerul acesta? Soţul dădu nepăsător din cap continuându-şi drumul însoţit de împovăratele-i gânduri.

                 INGINERUL: - Uitaţi acolo! În poiana aceea un tată joacă fotbal cu fii săi. Văd că vrea să-şi consolideze familia alături de fii săi, nebănuind că peste câţiva ani aceştia îşi vor jefui părinţii ca să-şi cumpere droguri. Acum părinţii au carduri groase, din cele negre sau chiar de platină. Tata doreşte să-şi cumpere altă maşină, mai modernă sperând la încă o vacanţă întrun hotel de cinci stele undeva în Emirate. Toată lumea-i dependentă de carduri şi de pandemia acestei gripe şi ea globalizată. Uitaţi, eu îmi rup cardurile şi le arunc. Ştiu că am intrat de mulţi ani pe un drum cu sens unic. Uitaţi-l şi pe bătrânul acela, stă liniştit pe o bancă strângând la piept sticla sa cu votcă învelită întro pagină de ziar. Iată-l cu ce plăcere soarbe.

                 GEORGE: - Da, şi asta-i o soluţie la un moment dat.
                 BĂTRÂNUL: - Ce-o mai fi şi cu mascaţii ăştia? S-au înmulţit prea mult nebunii de la o vreme. Au invadat oraşul şi chiar parcul meu. După ce au ocolit pe alei întreg parcul, cei trei au ajuns la poarta din apropierea palatului pe unde au intrat. Strada este aproape pustie.

                 DORA: - Vă mulţumim că ne-aţi însoţit, chiar dacă unele poveşti ne-au cam derutat. 
                 Celularul soţului sună în liniştea mută a străzii. Îl duse la ureche.

                 GEORGE: - Allo! Da! eu sunt. 
                 Ascultă câteva minute, însă ochii i se umbriră. Închide aparatul şi face cu el deasupra, în aer, semnul crucii. Fostul coleg probabil decedase.

                 DORA: - A murit deci? Ce-o să ne facem?

                 INGINERUL: - Văd că aveţi probleme. Îmi pare rău, stimată doamnă şi stimate domn. Mi-a făcut plăcere să cunosc doi oameni simpatici. Sunteţi genul meu. Vă înţeleg şi necazurile. Acum trebuie să ne despărţim. De aici am alt drum, numai al meu. Sper să ne mai întâlnim. Poate-mi faceţi o vizită acolo jos. Acolo sunt aşteptat. Vă dau un sfat: feriţi-vă de mafioţi, sunt mai răi decât nebunii care-s sufletişti. L-aţi văzut pe colegul meu cu câtă dragoste ţinea acel pantof de lac la pieptul său. Era cel de pe piciorul stâng. Cel de pe dreptul l-am încălţat eu, uitaţi-l, nu-i aşa că-i frumos? Inginerul îşi ridică cracul pantalonului să se vadă mai bine pantoful de lac. Făcu o săritură mare apoi o luă la fugă spre ospiciu, chiuind, făcându-le sâc cu pumnii.

                 Cei doi au rămas uimiţi în mijlocul străzii. Simţiră că tristeţea lor se transformă de-odată într-un puternic râset. Smulgându-şi măştile de pe faţă redeveniră doi oameni normali, plângând, râzând.

                 GEORGE: - Săracul Titi! Hai, vino să te îmbrăţişez. Te rog nu mai plânge. Ştii doar cum se cheamă aceea care moare ultima? Cred că n-ai uitat.

                 DORA: - Sărută-mă te rog!

                

                                                     F I N A L

Dincolo de sfârşit

OCHIUL  MUT

( Dincolo de sfârşit)

    Nu ştiu cum se întâmpla, dar uneori când dormea singur în patul său putea vedea şi auzi fantasticii demoni ce-l incitau cu poveştile lor, observa chiar şi hora îngerilor plutind în jurul corpului   întins să se odihnească. Toate acestea se întâmplau cam rar, dar totuşi  în acea noapte ploioasă vedea învârtindu-se, plutind deasupra sa un înger încercând să-l prindă de mână. Avea o figura palidă fiind lipsit şi de aripile normale, albe. cum sunt pictaţi pe zidurile bisericilor şi-n cărţile sfinte, dar avea figura ei a celei ce plecase  într-o tristă după amiază. Îi vedea bine figura, faţa slăbită trasă de suferinţele provocate de cumplita boală. Auzea vorbele sale abia şoptite,   nu dorea să se trezescă, promiţându-i în gând să-i  vorbească fiindcă-şi  amintea bine cele întâmplate atunci în urmă cu două săptămâni.

     Uneori dimineaţa se aşeza pe canapeaua ei, chiar pe acel loc unde  ea stătea pup cu genunchi la gură privind direct în faţă spre ecranul televizorului. Nu putea sta întinsă pe vechea canapea şi-i cumpărase una mai lată. Doar spre ziuă adormea obosită doar numai pe partea stângă.

          - Să nu mă scoli prea devreeme. Lasă-mă să dorm mai mult, te rog!. Erau rugăminţile ei de vreo trei săptămâni.

          El se strecura încet spre bucătărie închizând uşile. Avea treaba lui din fiecare demineaţă să-i pregătească sucul zilnic din fructe şi-un sanviş cu şuncă din pui. Îşi bea tăcut cafeaua cu lapte aşteptând-o să apară. Aceasta până în ziua cân l-a rugat să-i aducă totul  în camera ei. Nu se mai putea scula să vină la bucătărie. Zâmbind Îi aducea el sucul şi micul dejun pregătit îndemnând-o să le consume. Locul acela al ai de pe canapea se tasase chiar şi la puţina ei greutate. Acum, nu prea mai dădea bine cu mătura pe lăngă acea canapea cumpărată în urmă cu un an, sperând să rămână urma paşilor ei pe covor ca şi amprentele degetelor subţiri ale mâinilor pe faţa de masă,  muşamaua din bucătăria lor obişnuită, de bloc.
          Un post de televiziune tot punea întrebări celor ce-l urmăreau :

      - Cine aţi vrea să meargă mâine la Bruxelles ? Preşedintele sau primul ministru ?
      -M-aş duce eu cu soţia dacă s-ar putea, să cerem medicamentele pentru Pancreatită. Lipsesc şi din spital, şi din farmacii.                                                                     

     -Un sărut te rog ! Parcă aşa-i spuneau ochii ei seara când se despărţeau, el plecând să se culce în cealaltă cameră, în dormitor. Nu mai dormiseră împreună de peste un an de zile când se declanşaseră durerile, mai întâi la rinichi apoi în abdomen. Urmase operaţia şi chimioterapia timp de câteva săptămâni. Nu i-o ceruse niciodată cu glasul  în general liniştit, când nu era mânioasă şi nu-i reamintea unele erori ale căsniciei  lor ce depăşise peste jumătate de veac. Sărutul era primit cu vârful buzelor, nu mai avea nimic din fosta lor pasiune, foarte rar ardentă. Era tot timpul cu gândul la dispariţia ei. Nu-i venea să creadă că totul fusese aievea. Cum să-şi poată extinde posibilităţile  lor de comunicare  obişnuite, chiar dacă acum o făcea doar în gând privind în jur camerele  în care trăiseră  jumătate de veac.                                                 

         -Trebuia să vorbim atunci mai mult . Nu să stai la calculator şi să tot scrii.

          Bănuia că ăsta îi era acelaşi răspuns tăios. Uneori se mai ciorovăiau. Ea sau el, vroiau să aibă ultimul cuvânt. Dorea să mai facă şi bărbatul  ceva prin casă, să vopsească baia, să dea cu aspiratorul.  Niciodată nu au avut însă scandaluri adevărate, ca în filme. El, fiind mai puternic ceda întotdeauna.
           - De ce mă tot repezi? Fac şi eu ce pot, vezi că abia mă  mişc cu piciorul meu. Mă tratezi ca pe un duşman. Dacă te-ar suna o colegă ai avea miere în glas, ca aceea pe care o iei dimineaţa cu lingura. Nu-mi place să te plângi lor ca şi când eu şi Andeea
n-avem grijă de tine. Face săraca de ea destule, toată ziua caută medicamente, ne aduce de mâncare.
          -Dumnezeu ne-a lovit pe amândoi deodată. Măcar unul să fie citav acum la bătrâneţe. Nu, tu nu eşti duşmanul meu. Te consider ca făcând parte din mine, suntem deja o singură fiinţă după atâţia ani, astfel că certându-te mă pedepsesc singură. Ştiu că n-am fost o soţie ireproşabilă.
          -Nu m-am plâns de asta niciodată. Dar în ultimii ani te-ai răcit prea mult faţă de mine. Înţeleg suferinţele tale, fac şi eu ce pot ,suntem alături cum putem şi mergem mai departe.
          - Nu ştiu cât va mai dura, simt prea bine asta. Ar trebui să vă îngrijiţi de toate. Bine că ne-am făcut mormintele, am pus şi capace de beton, este în regulă şi cu monumentul cu cruce, aşa cum l-am vrut.

         Stătea bărbatul pe-un scaun în bucătărie privind în jur faianţa pusă pe pereţi chiar de el în primii ani, descoperind atunci de unul singur cum se arde vechea vopsea , cum se curăţa pereţii, cum se lipeste fiecare placă după ce a fost  bine unsă cu  prenadez. Începuse lucrarea de jos, de la podea, apăsând bine plăcile să se lipească. Habar n-avea de această meserie, dar faianţa pusă de el rezistase peste treizeci de ani.

        -Tu n-o să ştii nimic ce ai în casă.

        A avut dreptate. S-a uita în cele trei lăzi pline ale congelatorului, şi-a descoperit în sfârşit ce are  acolo. A avut noroc tot cu ea, cu mintea ei ordonată. Fiecare pungă legată cu un elastic avea un bileţel scris cu grijă, menţionând produsul, numărul de bucăţi. Se afla acolo şi o bucată de pulpă de miel rămasă de la Paşte, vroise s-o mai bage tot ea la cuptor.

        El, nu mai avea chef să  facă nimic.I se schimbase identitatea. Acum era un văduv. Doar fata sa, nepoatele şi străneptul îi mai susţineau moralul. Toată lumea îi spunea să fie tare, să fie puternic. Uşor de spus. Cu mâncarea se descurca, în congelator mai erau multe alimente, Andreea îi tot aducea zilnic, făcea comandă la fast-foodul din vecini şi-i aduceau prânzul cald, se obişnuise şi cu acesta chiar de când ea era bonavă. Uneori mâncaseră împreună o supă cu tăiţei, puţina hrană acceptată pe lângă convorbirile purtate ore întregi cu fostele colege ce-i ţineau loc de mâncare slăbindu-i totuşi sufletul.

         - Ce-o să te faci?

         - O să mă descurc. Cunosc bine din tinereţe izul cantinelor.

         Văzuse şi ea ultima carte ce i-o dedicase, era exemplarul ultim, pentru corectură, dar nu părea prea încântată.Vorbiseră şi despre lansarea cărţii fapt ce-o nelinişti;

         - Eu o să fiu moartă şi voi o să chefuiţi acolo.

         - N-o să mori, o să fii tot timpul alături de mine şi de cartea ce ţi-am închinat-o. Este doar viaţa noastră în ea.

         Nu-i venise să creadă cum au trecut atâtea săpămâni de la acea fatidică marţi din 22 mai . Devenise dezechilibrat moral.Va trebui să facă ceva, să se apuce din nou de scris. Avea ce scrie, nimeni din păcate n-o să-i mai atragă atenţie :

         - Mai lasă calculatorul ăla că-ţi strici ochii. N-o să mai vezi nimic. Nu mai poţi citi nici textul filmelor de pe micul ecran.

         Trăiseră  atât de mulţi ani împreună. Totul pornise de la nişte înţelegeri luate în grabă la primele întâlniri, ca în glumă, cu întocmirea actelor, cu căsătoria la primăria Braşovului urmată de cununia religioasă la o bisericuţă înzăpezită din Rupea, fuga lor la Galaţi în camera lui de la etajul întâi al unei locuinţe vechi cu o scară de lemn înaltă ce i-a dus în camera de acum a lor, având doar o canapea, un scaun, multe reviste şi cărţi. Aici se va naşte fiica lor Andreea. Aşa începuse totul, cu frenezie, dorinţi şi încântările vieţii căsniciei ce începea neştiind că va dura peste jumătate de secol, cu bucurii şi unele probleme de sănătate, economice, odată cu transferul lui la Arad, cu multe vise devenite realitate sau vise pierdute. Se schimbau comportările vremelnice, modurile de viaţă şi de muncă odată cu apariţia nepoatelor, începutul grădiniţelor, al şcolilor cu buchetele de flori de la începutul anilor, apoi  cele de la absolvire,  urmau anii de liceu, de facultate, etc. Se pensionase mai întâi ea, rămânând legată de fostele colege ca de un cordon ombilical transformat mai întâi în cordon telefonic, până au apărut  celularele. Ce-o legau atât de mult de ele, făcându-l gelos că nu primea aceeaşi atenţie din partea ei. Poate astfel i se părea. Dar cine se gândea atunci că totul se va sfârşi într-o zi în grele suferinţe, fără să le vină să creadă?

         -Aveţi grijă că habar nu aveţi ce trebuie să faceţi. Interesaţi-vă de tot ce este necesar de la oameni care au mai trecut prin aşa ceva, eu simt că vine momentul! 

         Telefonase la episcopie, rugase mentorul său, venise preotul cu bunăvoinţă, o spovedise, o miruise, “credinţa vindecă sufletul şi trupul “. Îşi făcea în permanenţă îngenunchiată alături de canapeaua ei rugăciunile de seară şi de dimineaţă privind transpusă spre icoana prinsă pe peretele dinspre răsărit, rugi  spre un Dumnezeu în care a crezut tot timpul. Făcuse şi un bileţel pentru noi notând numerele telefoanelor instituţiilor unde se lucra şi-n zilele de sărbătoarea. O preocupa şi o altă grijă aflată la televizor, despre un accident petrecut într-o locuinţă din Braşov unde se înfundase canalul de scurgere de la baie inundând cîteva apartamente.

         -O să pun deacum hârtiile într-o pungă să le duci la gunoi. Nu vreau să păţiţi aşa ceva. A avut tot timpul grijă de casă, de lucrurile cumpărate mereu  împreună, amândoi, fericiţi de fiecare dată pentru ce reuşiseră, indiferent de ce era; un covor, o canapea, fotolii sau Dacia lor l3oo ce i-a purtat pe multe drumuri aproape douăzeci de ani.

         - De ce te-ai apucat s-o vinzi? Puteam să ne facem şi noi cumpărături la supermarketurile de la marginea oraşului!

         - Eu aveam liber pe tramvai, ai avut şi tu. Ce nevoie mai aveam să plătim taxe şi benzina asta atât de scumpă. Uite, ne duce când este nevoie Andreea şi Ionică.

         Amintiri, cuvinte, întâmplări, mici supărări şi viaţa trecea nepăsătoare ca şi când  ar fi nemuritori. Uite cum ne-a păcălit, se gândi bărbatul. Acum vorbele lui vor zbura peste nori, peste ere unde nu există piedici pentru neîncetatele conversaţii ale foştilor soţi emoţionaţi că şi-au pus aripi gândurilor neconvenţionale, singurul drum rămas pentru reîntâlnire.

         Acum, la capătul canapelei se află aceiaşi comodă cu trei sertare pe care se odihnesc câteva lucruri rămase nemişcate de luni de zile, câţiva biscuiţi din pacheţelul cumpărat de el, o pungă din plastic cu seminţe de dovleac curăţate şi prăjite, şi-un pachet cu câteva bucăţi de ciocolată mentolată primită de la o prietenă din Germania, alături de cartea lui dedicată ei primită de la tipografie chiar în ziua când ea era dusă la groapă. Din ficusul bătrân dar înalt căutând cu ramurile lumina printre perdele, a căzut o frunză mică uscată chiar pe braţele unui mic înger din porţelan adus de nepoata  Franceska din Germania. Lumânarea ce a ars la căpătâiul ei şi-a lăsat lacrimile de ceară să îmbrace micul sfeşnic.

      - Ştii c-a început marele turneu de Snooker de la Melbourne ?

      O ştia pasionată şi de acest sport. Cunoştea mai bine ca el regulile. Le-a învăţat urmărind împreună loviturile takului în bila albă ce trebuia să bage mai întâi o bilă roşie întrunul din cele opt buzunare ale uriaşei mese acoperită cu postav verde.

      - Uite, Dott, “şoricelul” cum îi spuneai tu, a lovit bila albă în mantă ca să ajungă la o roşie intrând cuminte în buzunarul verde. Acum, are unghiul bun pentru bila roz. Vezi c-am avut dreptate? Vedeam totdeauna înainte loviturile ce vor urma. Pe O'Sullivan nu l-am văzut încă. Poate nu participă la turneu. Era preferatul nostru. Un tip drăguţ, jucător rapid, cu mult nerv. Îşi privea de multe ori soţia cu admiraţie urmărind împreună majoritatea campionatelor de atletism, de haltere, toate sporturile de iarnă gândindu-se la diferenţa de nivel cultural dintre ea şi celelalte patru sau cinci foste colege de birou de care era atât de legată mai ales prin nersfârşitele convorbiri telefonice. Doar la întâlnirile de box nu se uita.

      Deşi nu-i plăcea politica, în ultimile luni nemaiputând citi bine textul filmelor, prefera să urmărească disputele oamenilor politici închizând televizorul când aceştia vorbeau prea mult, unul peste celălalt certându-se ca la uşa cortului. Schimba postul dând peste alte conflicte cu acelaş ton.

         -Am noutăţi pentru tine. Totul s-a răsturnat. Puterea este acum în opoziţie şi invers, acuzându-se reciproc, reclamându-se la Consiliul European.

         Încerca să uite acea dupăamiază de marţi 22 mai când a văzut-o în camera ei târându-se pe covor spre baie sau spre camera unde stătea el. Nu ştia ce se întâmplă.

         - Ce faci, unde vrei să mergi?

         - Fă patul!

         Nu şi-a dat seama despre care pat era vorba, în cel din camera unde dormiseră zeci de ani unde ea nu mai venea de un an de zile, de când se îmbolnăvise şi slăbise rău. S-a repezit în camera unde dormea ea, a tras fotoliul în lături, desfăcând în viteză canapeaua ce se transforma în pat. Cu greu a întins-o pe patul desfăcut.

         - Propteşte-te cu picioarele în margine să urci mai bine. Nu dorea s-o bruscheze, să n-o lovească. Sosise în grabă şi Andreea alarmată de el.

         -Văd că i se răcesc braţele, picioarele.

         Fata începu s-o maseze pe braţe cu spirt, iar el îi masa picioarele tot mai reci. La un moment dat veni şi el spre capătul canapelei uitându-se îndurerat la faţa soţiei sale. Stătea culcată pe partea stângă aşa cum doar reuşea să doarmă în ultimile luni. Ochiul ei drept parcă-l privea atent, deschis cast, lăsându-l să se piardă în infinitul sufletului ei bun şi adânc cum se priviseră în ultimii cincizeci şi unul de ani. Îşi dădu seama că ochiul său verde-căprui nu mai clipea. Î-a atras atenţie fetei lor Andreea ce se porni în plâns după ce i-a căutat pulsul:

     - Mutiii, mutiii!

      N-o mai puteau ajuta cu nimic deşi tot ea spera să-i vină din concediu doctoriţa ce-i făcuse chimioterapie, şi-i dăduse diferite vitamine, întăritoare. Din păcate medicamentele pentru pancreatită lipseau din spital, din farmacii.

     -Avea corpul plin de metastaze, i-a spus peste o săptămână doctoriţa de familie. Venise s-o consulte acasă, i-a recomandat mult lăptişor de matcă şi n-a primit banii pentru deplasarea la domiciliu. Nu-i spusese atunci ce constatase cu adevărat.

     Ar fi dorit să dea timpul înapoi, să-i facă o resuscitare gură la gură, dar era ca înlemnit, vedea doar ochiul ei nemişcat, mut.

     - De ce n-am putut face mai mult? Deplasându-se greu datorită artrozei, a picioarelor bolnave nu s-a putut interesa să intervină pe undeva, poate la Cluj. Aveau ceva bani puşi deoparte pentru zilele grele, de sfârşit, toate costă chiar şi la o înmormântareâ. Nu ştiau care va fi primul. Andreea descoperise la secţia de oncologie a spitalului o fostă colegă de liceu. Au sperat că astfel vor avea mai multă grijă de ea. Avea şi un salon rezervat, chimioterapia părea să aibă rezultate. Au început şi perfuziile, cu aşteptări şi greutăţi tot mai mari în căutarea venelor. Sănătatea se înrăutăţea. Degeaba banii daţi în stânga şi în dreapta.

      -Simt că mor cu zile. Ce folos că-mi dau doar vitamine, tratament naturist? Simt că nu mai am mult. Ce-o să te faci tu?

      Singura ei dorinţă spusă cu glasul scăzut era:

      -Să nu mă faceţi de râs! Gândul ei era tot la străini, la colege, la vecinele de pe scară.

       A dat fiicei sale, ginerului, toţi banii scoşi din bănci  şi-au cumpărat tot ce-a trebuit, ce-a fost mai frumos, un sicriu din lemn modern, cu mânere metalice şi-o cruce mare pe capac. În interior avea perna şi celelalte din mătase albă. Au îmbrăcat-o aşa cum dorise, cu paltonul cel nou cumpărat din premiul primit de el de la uniunea scriitorilor pentru proză. Poate astfel n-o să-i fie frig.

       A murit ca un soldat neinstruit şi neînarmat pentru lupta împotriva unei boli cumplite, fără medicamentele ce trebuiau s-o ajute în nedreapta bătălie.

       Repetase cu câteva zile mai înainte:

       - Uite, îmi dau seama că mor cu zile, înegrindu-i şi lui tot mai mult orele cu tristeţea neputinţei.

      Totul începuse într-o luni dimineaţa, în ziua sfinţilor Constantin şi Elena. La trezit pe la ora şase spunându-i că-i este rău. Avusese o explozie hemoragică teribilă a intestinelor, cu multă  sângerare. A ajutat-o cum a putut fără să-i fi greaţă. S-a liniştit, deşi era palidă. El s-a îmbrăcat şi stătea pe-un scaun privind-o. Ea i-a zâmbit întrebându-l unde mergea aşa gătit. S-a privit şi-a observat că se îmbrăcase ca de obicei, cu o cămaşă curată, în picioare avea sandalele de curând cumpărate.

       -Merg să plătesc factura pentru telefonul tău. Nu mă duc nici la ziua lui Costică, nu am chef.

       A fost ultima ei privire caldă, drăgăstoasă însoţită de un zâmbet către cel ce-o însoţise-n viaţă peste cincizeci unu de ani. La întoarcerea acasă îi spuse :

       -Ştiu c-ai fost la bancă să scoţi bani pentru cartea ta, văd că te bate la cap redactorul.

       Bănuia acum şi el că se apropie cumplitul moment. Văzuse valul de sânge aruncat la canal. Nu putea decât să-şi spună în gând; “ Depăşeşte-ţi tristeţea, spaima în faţa inegalabilei şi cruzii realităţi. Nu te supune răului din tine, copleşitorul. A doua zi, marţi dimineaţă i-a fost soţiei din nou rău. A chemat-o pe Andreea şi aceasta a sunat la salvare. A venit destul de repede o doctoriţă, s-a aşezat pe fotoliu lângă canapeaua  bolnavei şi-a început să repete o lecţie de curând învăţată. Era foarte tânără. A făcut o reţetă pentru o perfuzie. Cunoşteau un asistent aparţinând unei firme medicale, care mai venise şi la alte perfuzii. De fiecare dată grăbit, sunat la telefon , aşteptat de alţi bolnavi, întârzia şi la ora stabilită fapt ce enerva bolnava nerăbdătoare, cu tensiunea crescută.  Totuşi, cu bunătatea sufletului ei văzând enervarea soţului îi spuse acestuia:
           - Nu-i arăţi noua ta carte? Îi  mai dăduse una în urmă cu câteva luni.

           N-au ştiut cum se organizează un priveghi. Venise o colegă de-a sa cu soţul şi vreo două vecine. Stăteau privind-o întinsă pe patul făcut de el în grabă. Nu i-a servit cu nimic, nici nu s-a gândit la aşa ceva în acele momente. Era pur şi simplu blocat, terminat fizic şi sufleteşte.  Bărbatul venit izbea cu degetele braţele fotoliului, ritmat, enervant. Soţul nu privea feţele celor sosiţi, unii încercând o tristă aplecare spre cea întinsă alături. Mai înainte o îmbrăcaseră cu lucrurile pregătite de ea cu un an înainte, nu se pricepură prea bine ce trebuiau să facă, nu i-au legat faţa cu o cârpă aşa cum trebuia. Venise şi doctoriţa să aducă certificatul de deces după două ore de “ moarte clinică”. Aceasta le-a arătat cum să sprijine capul între două perne ca să stea cu faţa în sus. De fapt, tot aceasta i-a pus pe ochi două monede. Una de cincizeci de bani pe ochiul stâng şi una de zece bani pe cel drept. Nu au găsit altele. Nu ştia ce s-a întâmplat cu cele două monede, dar de atunci aproape zilnic soţul găsea lângă canapeau ei sau prin alt loc al casei o monedă de zece bani ca aceea ce-i acoperise ochiul drept ce-l privise în ultimele ei clipe. Păstrase geanta cea neagră plină de medicamentele ei, mai multe vitamine, tratamentul naturist, pe care ea le lua totuşi cum era prescris, ordonat, zilnic la orele stabilite. Ţinea încă foarte mult la viaţă.

         - Oare când vine doctoriţa din concediu? Era încă o speranţă neîndeplinită. Nu depăşea şi nici nu micşora cantitatea de apă băută zilnic. Avea o stică de jumătate de litru ţinută lânga ea. Acum această geantă cu medicamente i-a rămas soţului, aveau unele tablete ce le luau împreună şi înainte, pentru diferite dureri.

         Mereu, alte gânduri îşi făceau loc cu micile sclipiri ale amintirilor continuând nesfârşita conversaţie între un bărbat şi fosta sa soţie.

        -Ştii c-a început şi turul Franţei? Nu le scăpa niciunul din tururile cicliste, nici cel al Italiei, nici al Spaniei. Aşa cunoscuseră împreună minunate locuri, peisaje, oraşe, castele, ţărmuri de Mediterană şi ocean. Poate că şi tu ai posibilitatea să vezi  mai bine coloana cicliştilor căţărânduse, sprintând spre punctul de sosire. Eu n-o să-i văd niciodată alergând prin Place de la Concorde. L-am văzut de curând şi pe Nadal. Se trage tot timpul de chilotul său ce-l deranjează. Şi de data asta a dat tot ce putea mai bun în jocul său.

          Îngândurat, soţul  deveni abătut neştiind cum să-şi lumineze clipele, nu avea  prea mulţi prieteni. Până acum sufletul stătuse lipit de casa sa, de soţie, de familie.

          La baza mesei pe care se afla calculatorul zări o monedă de zece bani. O fii cea de pe ochiul ei drept?

          Deschise calculatorul şi-l lăsă  pe Skype, poate-l mai cheamă unul dintre fraţi, sau vreun cunoscut. De câteva zile nu mai avea nici poftă de mâncare. De acum va exista şi o altă problemă, cu datele principale legate de familie, a zilelor de naştere şi a altor evenimente mai importante. Până acum ea se ocupa cu toate acestea, cu expedierea felicitărilor şi cadourilor către cei dragi.

          În fiecare noapte reuşea cu greu să adoarmă. Urmărea tot timpul programele televizorului schimbând în grabă posturile, canalele, nemulţumit de ce descoperea. I se părea că sonorul e prea tare şi imediat îl reducea. Aşa făcea şi pe când ea dormea în camera alăturată şi nu dorea s-o deranjeze. Gestul îi rămăsese ca un reflex, camera de alături acum fiind goală.

         - Sper să nu te apuci să faci ceva minuni. Îţi aminteşti de filmul acela “ Ce vrăji a făcut nevasta mea “. În ziua când ne-am întors de la înmormântare nu am mai avut lumină în camera mea şi în baie. Nu mergea nici radioul nici televizorul. I s-a ars o rezistenţă.

         Perpetua conversaţie continua în gândul lui în multe momente ale zilelor, nopţilor. A observat c-a slăbit câteva kilograme.

        “A fii mare şi gras este un avantaj relativ.”

         Nu uita unele conversaţii mai fierbinţi repetate de unul singur, replici pasionale cu o încărcătură  sentimentală deosebită retrăind amintirile comune din vâltoarea vieţii lor comune.

         Deşi trecuseră multe săptămâni de la dispariţia ei mai găsea câte o monedă de zece bani, mereu apărea prin casă în diferite locuri, mai ales pe lăngă canapeaua ei cu acel loc unde trupul slab tasase salteaua făcând un loc ce-l prefera soţul, parcă simţindu-i trupul cald aproape. Băga de fiecare dată moneda în buzunar, dar ea reapărea ca un mesaj venit de dincolo când nu se aştepta. Era răspunsul la neîntrerupta conversaţie a gândurilor soţului. Avusese parte de soţie aşa cum era, cum o luase, fericit că o avea recuperându-i mereu în gând privirile, mereu naturale, un spectacol cald de bunătate faţă de copii, de nepoatele sale, de strănepotul  Lucas ce-i mângâiase faţa palidă şi ridată cu o săptămânaă mai înainte.

         Împăcată cu cei din jur s-a dus fără alt cuvânt în afară de cele rostite către soţul său: ”Fă patul!”

        Toate câte au trecut în această jumătate de veac nu vor putea fii niciodată catalogate, dacă vieţile lor, a lui şi a ei au fost fericite, cum a arătat şi pe ce s-a sprijinit fericirea sufletelor, a trupurilor?

         Poate fiecare fiinţă îşi merită şi a doua şansă în univers.