Cursa seismelor

C U R S A    S E I S M E L O R

După o escală destul de scurtă petrecută în plină noapte pe modernul aeroport din Dubai, Boeingul 777 şi-a  continuat zborul spre est în întâmpinarea soarelui ce-şi va arăta în curând chipul de foc peste crestele munţilor din Asia centrală. Romulus încerca să aţipească. Auzea în căşti odihnitoare melodii arăbeşti. Renunţase la ecranul individual cu sutele sale canale de televiziune. Zborul era lin, fără turbulenţe,doar câte o stewardesă se mişca din când în când grijulie pe culoarele dintre fotolii în mână cu o pătură sau o cană cu ceai aromitor. Compania Emirates era hotărâtă să asigure călătorilor şi-n această cursă un excepţional confort chiar la „clasa economică”, pe întreg parcursul de zbor. Parcă întreaga lume se deschidea în faţa sa

Cu scurte dar fugare aţipiri, îngreunate de nerăbdarea de a ajunge în sfârşit pe aeroportul din Tokio timpul zbura odată cu modernul aparat în care călătorea pentru prima dată. Ştia de la îmbarcare că zborul ce-l va face de la aeroportul internaţional Timişoara până la Tokio va dura douăzeci de ore, cu cele trei escale. Nu l-au interesat prea mult cele trei escale deşi fiecare reprezentau locuri deosebite, monumente, transformări, viaţa şi tradiţiile a diferitelor popoare, atrăgătoare pentru orice turist. La Bangkok au fost transferaţi într-un Airbus 38o al companiei All Nippon Airwais, familiarizându-se repede cu noile fotolii, cu personalul de bord. Îşi scria deja în gând un jurnal de călătorie, colorat cu emoţiile fiecărei clipe de zbor ale acestei lungi curse. Îl nelinişteau momentele atât de aşteptate ale întâlnirii cu prietenul său Daiko, posibilitatea de a comunica mai bine cu el şi soţia acestuia căreia i se va adresa aşa cum a învăţat dintrun dicţionar cu Nicki-san.

Dar să revenim în trecut la momentul când l-a cunoscut pe Daiko în Israel. Era ca şi el venit să efectueze controlul fitosanitar al citricelor importate. Prietenia s-a închegat rapid petrecându-şi multe ore împreună în depozitele cu portocale şi apoi în mici restaurante sau în barul hotelului unde erau cazaţi. La reîntoarcerea acasă au urmat dese scrisori despre viaţa lor, sperând să se mai revadă. Era un fel de obsesie. Astfel au apărut mai multele invitaţii de a-l vizita în Japonia. Deşi anii trecuseră, menţinuseră prietenia, chiar dacă era bazată doar pe scrisori, pe vederi şi fotografii, mai recent pe convorbirile telefonice sau prin internet. Fiecare-şi prezentase familia, noile preocupări. În bagajele sale ducea un mic dar pentru soţia lui, Akito, două carpete din lână ţesute cu motive populare româneşti, găsite cu greu într-un artizanat.

-Veniţi odată domnule! Se răceşte ceaiul, vă poruncesc!

În faţa sa, trona un uriaş şi fioros samurai în mâini cu o sabie lungă. Greu îşi dădu seama Romulus că respectivul personaj este chiar prietenul său, entomologul. Avea o voce guturală cu totul schimbată faţă de a mărunţelului japonez. În spatele samuraiului zări o mişcare graţioasă, faldurile unui kimonou viu colorat. Era probabil o gheişă preocupată de servirea cu graţie a ceaiului în bolurile de porţelan aşezate pe o măsuţă joasă înconjurată de perne pe rogojinile tatami. Deci, somnul totuşi l-a învins când mai erau câteva ore până la ultima escală. Obiceiul japonezilor de a se descălţa înainte de intrarea în cameră lăsându-şi pantofii sau sandalele la uşă l-a pus pe gânduri. Îşi cumpărase de acasă zece perechi de ciorapi albi din bumbac să-i folosească înainte de a pătrunde în micuţele şi curatele încăperi cu pereţii din paravane, aproape transparenţi. Tăcutele şi zâmbitoarele stewardese îşi mişcau paşii mărunţi printre fotoliile călătorilor, pregătindu-l cu înfăţişarea lor de întâlnirea cu femeile nipone ce par mereu tinere fiind slăbuţe, şi, deşi plăpânde sunt mai longevive decât bărbaţii şi datorită sănătoasei alimentaţii, a comportamentului în viaţă. Romulus solicitase un ceai, primit promt, însoţit de o adâncă plecăciune. Se gândea că-şi va observa discret gazdele pentru a le copia modul de comportare în special la luarea meselor, acordându-le cum se cuvenea respectul, gratitudinea pentru onoarea făcută invitându-l în casa lor.

-Este bine că vii acum, în aprilie va fi „săptămâna de aur”. Sărbătorim venirea primăverii. O să mergem la multe spectacole organizate special. Sunt cuvintele spuse la ultima convorbire telefonică.

Se gîndea tot timpul frămîntat de momentul reîntâlnirii. Oare se vor recunoaşte? Au trecut destui ani de când nu s-au mai văzut. Timpul schimbă şi înfăţişarea şi sentimentele, ridurile se adâncesc, părul se albeşte, rărindu-se. Era emoţionat ca un elev în faţa unei teze dificile. Ultima convorbire fusese foarte caldă, vocile manifestând de pe atunci bucuria revederii amânată de atâtea ori.

Airbusul survola apele mării Japoniei. Prin hublou zărea numeroasele insuliţe muntoase. Nu, încă nu era Japonia. Zburând deasupra Indiei a salutat cu privirile uimite îndepărtatele, minunatele piscuri ale Himalayei spărgând cu măreţia lor înălţimile, cenuşiul plafon al norilor în căutarea soarelui. În acele momente, apropiata înserare arunca aur peste zecile de insule parcă plutind în apele ce scăldau arhipelagul Nipon grăbind şi ele Airbusul 380 spre aeroportul internaţional Narita din Tokyo. Se aflau deja dincolo, deasupra apelor Pacificului după ce-au survolat una din cele mai mari insule ale Japoniei unde se afla şi capitala. Reuşea să vadă undeva în stânga imensa întindere a metropolei numită Tokyo, cea cu peste treizeci de milioane de locuitori.

Au aterizat pe una din lungile piste ale aeroportului Narita, apropiindu-se de modernele clădiri ale aerogării. După ce au mai salutat cu zeci de plecăciuni sutele de călători, stewardesele au deschis uşile. Chiar în faţă se afla un tunel prin care s-a păşit direct ca pe o bandă rulantă spre sălile de aşteptare. Ajuns în imensa sală a avut din nou acelaşi moment de nelinişte, ştiind că-i va fi greu să-şi descopere prietenul. Se strecura atent prin mulţimea bărbaţilor şi femeilor, neştiind ce să reţină mai întâi cu privirile sale, aspectul serios al bărbaţilor în momentul aşteptării, al reîntâlnirilor, graţia femeilor sau agitaţia tinerilor purtând haine ce dovedeau ingeniozitate, personalitatea fiecăruia. Intenţia sa arzătoare era de a-l descoperi pe elegantul entomolog, prietenul său. La un moment dat observă un tânăr îmbrăcat în blugi albaştri şi un tricou cu necunoscute însemne sportive. Pe cap avea o şapcă cu un cozoroc mare acoperindu-i parţial ochii. Toate nu însemnau nimic, dacă personajul nu ar fi avut în mâini un carton pe care scria numele Romulus. Deci el era cel ce aştepta. Se grăbi spre tânărul îmbrăcat cam ciudat, surprins că acesta l-a strâns puternic în braţele sale spunându-i bun venit în ciudatul vocabular franco-german folosit de ei şi-n Israel. Şi-a dat seama imediat că cel care-l strângea cu atâta afecţiune era chiar Dayko. I-a recunoscut şi vocea. S-au privit câteva secunde direct în ochi după dezlănţuirea potopului de fraze, ba în germană, ba în franceză ce le-a stârnit râsul. În adâncul fiinţei sale a avut loc o clipă de claritate, petrecută subit. Obţinură destul de repede bagajele, cele două valize, le-au aşezat. pe-un cărucior şi cam greu prin aglomeraţie au ajuns la una din principalele ieşiri spre oraş în faţa căruia aştepta un lung şir de taxiuri. Nu şi-au pus nicio întrebare, nu a cerut explicaţii. Romulus era uimit de tot ce vedea în jur, de înaltele clădiri, de aglomeraţia circulaţiei şi pietonilor şi din nou de aspectul ciudat al prietenului său ce păşea alături strângându-i din când în când mâna. Era în sfârşit fericit că ajunsese în „Ţara  soarelui răsare, pământul unui vechi imperiu, stat ce se afirma în lume prin capacităţile economice, industriale şi culturale.

N-au luat primul taxi, nici pe al doilea ci urcară doar în al treilea. Bancheta din spate era largă, primitoare pentru obositul călător. Se gândea că Dayko a preferat o anumită firmă de taxiuri. Şi-au pus centurile de siguranţă şi în câteva secunde trăia o adevărată aventură, interesat şi tulburat totodată, maşina pătrunzând într-o complicată încrengătură de străzi, şosele aeriene sau subterane, depăşind nenumăratele intersecţii cu stopurile viu colorate. A observat Romulus şi că taxiul avea volanul pe dreapta ca la englezi.

-L-am ales pe acesta, deoarece fiecare firmă deserveşte un anumit cartier, o anumită zonă a capitalei. Oraşul este imens, nu se pot descurca cei ce nu-l cunosc bine. Privind în stânga şi-n dreapta, observa înaltele clădiri încărcate de reclame viu colorate până la ultimul etaj, încercând să reziste efectelor adrenalinei. Viteza şi imaginile fugare îl apăsau. Se simţea ca într-o oală aflată sub presiune. Prietenul stând alături, nu încerca să-i explice nimic, lăsându-l să asimileze de unul singur surprinzătorul oraş. După nenumăraţii kilometri parcurşi intrară într-un cartier mai vechi, mărginaş. Casele nu aveau multe etaje şi erau în general construite din lemn. Intraseră într-o zonă cu multă vegetaţie, în atmosfera unui trecut secular. Taxiul opri în faţa unui gard înalt construit din piatră de munte. Daiko coborâ grăbit luând în mâini cele două valize, deschise poarta metalică invitând prietenul să intre. În maşină nu vorbiseră prea mult.

-Desigur eşti obosit. Te vei odihni bine la noapte De mâine începem programul, sper că o să-ţi placă.

Romulus simţise de la aeroport că prietenul său se afla într-o stare sufletească deosebită. Oare se datora venirii sale în Japonia? Era o vizită nepotrivită?

Odată intraţi pe uşa aceea metalică văzu în sfârşit casa, era una mică, din lemn, cu largi deschideri spre grădina din jurul ei. La intrarea casei îi aştepta Nicki-san, o femeie micuţă căreia nu i se putea citi vârsta, îmbrăcată cu un kimonou cu motive florale. Îi primi cu zâmbetul larg al unui om liniştit arătând că-i bucuroasă de această vizită, înclinându-se în faţa noului venit. Romulus se înclină şi el dar crezând că nu a făcut o plecăciune suficient de adâncă o repetă însoţind-o de o caldă înclinare a capului. Deţinea de la alte drumeţii în străinătate abilitatea de a-şi însuşi rapid noua lume în care intrase, bucurie trăită cu intensitate, privilegiată înţelegere a noilor realităţi. Astfel îşi amintea că trăieşte viaţa în prezent, satisfăcut, conştient că în acele momente mai bine de atât nu se putea, atât îi ofereau clipele sorţii. Niciodată nu a trădat prezentul pentru un viitor aproximativ. Totuşi, se simţea oarecum pe dinafară, puţin derutat de primele ore petrecute la Tokyo, de aspectul prietenului în clipele întâlnirii pe aeroport. Aprecia că în sfârşit i se oferea o perspectivă nouă, îmbietoare, interesantă, alături de prietenul său japonez. Reveni la modul de a vedea toate lucrurile într-o manieră pozitivă fiind o persoană flexibilă, capabilă să găsească soluţii în cele mai dificile situaţii, reuşind să se motiveze, convins că toate se vor rezolva.

A urmat instalarea sa într-o cameră cu pereţii din panouri mobile, acoperite de o hârtie cerată parţial transparentă. S-a spălat. Şi-a schimbat îmbrăcămintea luînd în picioare prima pereche de şosete din bumbac alb. În curând a fost invitat la cină într-o încăpere specială cu măsuţele joase înconjurate de perne şi de tatami, rogojinile folosite pentru aşezatul comod, chiar pentru dormit. În camera sa găsi un pat nu prea înalt cu perne şi cuverturi frumos colorate, îmbietoare.

-Vă place peştele? întrebă Daiko. Pentru noi este un aliment miraculos.

Nicki-san a servit la început somon însoţit de un sos picant, un fel de marinată ca de la noi. În el pluteau câţiva creveţi. Observă că Daiko redevenise un bărbat elegant îmbrăcat într-un kimonou sobru, maro, stofa având pictate mici rămurele de bambus. Gazdele mâncau liniştite. Se descălţase şi Romulus lăsându-şi la intrare sandalele sale uşoare. Observă imediat că farfuriile şi bolurile din care mâncau aveau forme patrate. Au urmat rulouri din alge uscate, puţin prăjite, umplute cu orez fiert, înmuiat în oţet preparat tot din orez. Peste aceste pacheţele era pusă o bucăţică de somon prăjit şi o mărgică de icră neagră.

-Mâncaţi liniştit, au puţine grăsimi, menţin sănătatea. Au mai servit un preparat făcut din brânză de soia însoţit de diferite legume fierte sau crude. La desert au primit un sufleu cu vanilie şi ciocolată. În tot timpul mesei a urmărit ritualul şi instrumentarul special, acele beţişoare specifice civilizaţiilor asiatice. A încercat să le folosească ca şi ceilalţi, mai cu greutate, gazdele făcându-i totuşi rost şi de o linguriţă şi o furculiţă. Urmărind discret modul de comportare a celor doi soţi, a observat că nu infigeau niciodată beţişoarele în mâncare, folosindu-le cu oarecare graţie. Doamna Nicki venea cu o tavă, se aşeza în genunchi şi le oferea delicatele cu o dexteritate fantastică. Au băut împreună Pepsi cu aromă de castraveţi sau de varză acră. Nu i-au displăcut.

Oboseala distanţelor şi a orelor parcurse a determinat în sfârşit gazdele

să-l invite la culcare în acel pat special pregătit pentru vizitator. După o noapte cu multe vise petrecută în odihitorul aşternut Romulus se trezi poate prea devreme. Cerul se înseninase. Nu cu mult timp înainte razele lunii proiectau ciudate umbre  pe acei pereţi străvezii din hârtie. Respiraţia îi era calmă, trupul bine odihnit sub cuverturile parfumate de aerul grădinii, dominat de aromele a sute de petale. Statea încă întins încercând să se gândească la lucrurile plăcute ce i le putea oferi această mult aşteptată călătorie. Spre dimineaţă, picăturile unei ploi grăbite mângâiară şi frunzele bonsaiului adus aseară în casă de Daiko ca semn de cinstire cu ocazia sosirii de departe a prietenului său.

Odată cu minunatele raze ale soarelui ieşi din casă păşind direct în inima minunatei grădini. Aflase mai demult despre acest popor cu vechi şi deosebite tradiţii că-şi călăuzeşte principiile vieţii pe interesante căi dintre care cele mai interesante i s-au părut:

„Calea poeziei” ajungând la cunoscutele haikuuri.

„Calea săbiei” numită Kendo

„Calea ceaiului” – chado şi

„Calea florilor” ducându-i la minunatele aranjamente florale Ikebana, la creerea bonsaiului.

Aflase că în timpurile trecute, nu orice japonez avea dreptul să posede un bonsai. Aseară observă că fiecare nipon se laudă că al său este cel mai frumos.

Încălţat cu sandalele uşoare călca Romulus pe micile alei mărginite de multicolorele straturi de flori. Peste un bolovan măricel sălta un podeţ din lemn, iar în alt colţ al grădinii trona un felinar. Fără să vrea, sandaua sa izbi o floare. I s-a părut c-a împins în beznă un înger. Nu i-a rupt nicio petală sau frunză dar simţea c-a păcătuit în acel colţ de rai, pângărit de neatenţia sa.

-Nu-i aşa că-i frumoasă grădina? Neh? Neh?

-Hai! îi răspunse Romi-san. Învăţase câteva expresii uzuale în japoneză. Mi-aţi făcut o prea mare cinste primindu-mă în casa voastră, în acest rai.

Porniră împreună cu paşi mărunţi printre plantele păstrând încă picăturile de ploaie ale dimineţii. Gazda îl invită să ia loc împreună pe o bancă ascunsă de vegetaţia unor tufişuri înflorite.

-Este „colţul misterios” al grădinii. Aici îmi petrec unele clipe de odihnă. Începură să vorbească, amintindu-şi de zilele petrecute împreună la Tel Aviv, despre activitatea lor mai specială. La un moment dat Daiko privindu-l în ochi îi spuse:

           -Ştiu că trebuie să stăm de vorbă, să-mi pui nişte întrebări. Am observat că eşti oarecum neliniştit, mai ales după întâlnirea de la aerogară, pentru aspectul avut de mine. În viaţa mea, recent, au avut loc unele întâmplări neaşteptate, critice, despre care îţi voi vorbi imediat. Îţi mulţumesc că deşi ai fost tulburat, am observat aceasta, nu mi-ai pus întrebări, nu ţi-ai schimbat comportamentul unui adevărat prieten. Lucrurile ciudate s-au petrecut cu aproape o lună în urmă. Eram la controlul unui import de portocale din Turcia. Fiind mai tânăr eu încă lucrez. Marfa mi s-a părut bună, fără larve de Ceratitis. Am continuat totuşi controlul unui alt lot şi pipăind fructele am simţit pe fundul unor lădiţe, exemplare cu o coajă ce mi s-a părut prea tare, diferită ca structură. Zgâriind-o mi-am dat seama că portocalele erau din ceară, la fel ca cele date de firma exportatoare pentru publicitate. Erau şi puţin mai uşoare. Tăind una cu bisturiul am găsit un praf alb într-o punguţă din plastic. Probabil era vorba de un drog, de cocaină. Am ridicat căteva exemplare punându-le împreună cu mostra fructelor normale şi m-am dus direct la poliţia vamală, arătându-i şefului ce-am descoperit, dându-i numărul lotului şi destinatarul. M-au sfătuit să nu mai spun nimănui. Era întradevăr vorba de cocaină. Firma destinatară aparţinea unui tip dubios aflată sub protecţia mafioţilor Yakuza. S-a procedat la arestarea destinatarului, complicilor, şi trimiterea lor în judecată. Pentru siguranţa mea şi a familiei, am fost sfătuit să intru în concediu, oferindu-mi-se această casă, temporar. Am părăsit-o pe cea unde locuiam înainte, am băgat maşina în garaj şi-am spus vecinilor că plecăm în concediu la Kioto şi ne-am mutat aici într-o casă destinată protecţiei martorilor.

-Romulus îşi privea prietenul înmărmurit de cele întâmplate.

-Nu am vrut să-ţi povestesc despre ele prin telefon, după ce am aşteptat atât de mult să te revăd. Credeam că o să renunţi şi n-am dorit aceasta. De mâine voi deveni ghidul turistic al unui european. Machiajul meu este perfect, nimeni nu mă recunoaşte. Ştiu că situaţia asta te afectează. Eu voi rămâne acelaşi bun prieten. Nu mă sperie această mafie, clanurile lor. Este o mai veche plagă moştenită de noi, fenomen urât ocupându-se cu prostituţia, cu protejarea pieţei negre. Aceşti indivizi poartă în general costume şi ochelari negri şi au felurite tatuaje pe corp. Unii şi-au tăiat şi degetul mic de la o mână. O lume tenebroasă umbrind imaginea ţării noastre. Par fioroşi, dar acum nu prea mai sperie pe nimeni. S-au luat măsuri serioase împotriva lor, sperăm să fie cu rezultate de-o-potrivă.

           -Nu este nevoie să mă însoţeşti, voi încerca să mă descurc singur. Nu doresc să-ţi fac greutăţi, alte probleme în plus.

           -Hai să facem cum am zis eu. Te rog să mă asculţi. Fiind împreună nu ni se va întâmpla nimic. Deţin un telefon în legătură directă cu poliţia. Vom merge să vizitezi cât mai multe locuri deosebite din Tokio. Facem un program şi pornim hotărâţi la drum. Mâine începem cu vizitarea grădinii Palatului Imperial. În altă zi ne vom urca în turnul televiziunii, vom merge într-o seară la o ceainărie specială, eventual la un spectacol de teatru tradiţional. Văd că timpul este splendid, bun pentru plimbări. Tot pe insula noastră Honshu există şi o pădure uriaşă de stejari, cea mai mare din lume. Dacă avem timp vom lua un tren „glonţ” de mare viteză, să ajungem acolo. Soţia ne sprijină şi vom avea zilnic minunatele bunătăţi ale bucătăriei ei. Este fericită că nu mai suntem singuri, că eşti alături de mine. A fost profesoară de istorie, cunoaşte mai bine engleza dar preferă să ne asculte şi pe noi vorbind în combinata noastră franco-germană. Mâine vom începe deci cu vizitarea parcului palatului imperial.

           Romulus continua să reţină în acel carnet de călătorie păstrat în minte principalele momente ale vizitei sale, deci şi deplasarea la palat cu un taxi. Palatul se afla în centrul oraşului având un imens şi splendid parc, totul înconjurat de un vechi zid din epoca medievală, şi de un şanţ de apărare pentru apă, acum gol. Erau mulţi vizitatori, fiind locul cel mai căutat de turiştii străini, dar şi de localnici. Parcul era îmbrăcat de o bogată lume a copacilor şi florilor, toate elementele caracterizând grădinile japoneze, adică apă, pietre, un felinar, lampioane şi multe spaţii de odihnă pentru un liniştit gând, în acest spaţiu al măreţiei imperiului. Multe persoane îngenunchiau în faţa unui altar şintoist rugându-se pentru sănătarea familiei imperiale. Aflase din cărţi că japonezii îl consideră pe împăratul lor ca un descendent divin al unui regat solar, al zeiţei soarelui. Ei adoră împăratul la fel ca soarele, emblema drapelului lor. Vizita a fost deosebit de interesantă fiind făcută într-un trecut milenar al unui popor deosebit.

În ziua următoare, Daiko i-a propus să facă o vizită la turnul televiziunii. Romulus nu se aşteptase să găsească deosebita situaţie din viaţa prietenului său, şi nu dorea să-l pună cumva mai mult în pericol. Când se aflau pe stradă în diferite locaţii privea tot timpul în spate, să vadă dacă nu sunt urmăriţi, dacă există un eventual pericol.

           -Fii liniştit, am eu paznicii mei. Am metodele mele de acoperire, travestiul. Haide zâmbeşte, vreau să ne simţim bine!

Au ajuns la turn cu un taxi, undeva în centrul oraşului. Au ales ca vizitarea să se facă în timpul serii pentru a putea observa întreaga panoramă a uriaşei metropole scăldată-n lumini. Au aşteptat în ordine unul dintre lifturile de viteză ce urcau la cei 333 de metri ai turnului. Ajunşi sus pe o terasă ce se învârtea încet au privit tăcuţi imensa masă de lumini pierzându-se-n Pacific. Nici la meciurile televizate nu-i plăceau comentariile. A preferat să observe singur fazele de pe teren. Şi de data asta, acolo în turnul înalt a preferat să privească la început tăcut câteva minute. Din când în când Daiko i-a arătat cu mâna o direcţie.

           -Uite, acolo este palatul Imperial ce l-am vizitat ieri. Chiar în faţa noastră este gara cu trenurile ei de mare viteză. Mai departe, sunt ministerele, poşta şi instituţiile bancare. În zona aceea se află luxosul cartier Ghinza, magazinele căutate de bogătaşi se află pe o stradă feeric luminată. În dreapta, în depărtare se vede oraşul Kawasaki. S-a unit cu Tokio formând metropola celor treizeci de milioane de locuitori cuprinzând mii de întreprinderi, uzine, şantierele de construcţii navale.

Chiar şi Pacificul abia zărit în depărtare era presărat cu luminiţele vapoarelor.

           Într-o zi de duminică Romulus s-a hotărât să meargă de unul singur spre centrul oraşului. Avea cu el celularul şi numărul lui Daiko. Acesta a rămas acasă, aşteptând o eventuală convocare la tribunal. În acele zile se desfăşura procesul celor cu drogurile din portocale. În metroul luat de la o staţie apropiată a cunoscut în mod direct presingul numeroşilor călători ce se înghesuiau cu fiecare nouă staţie, aşa cum i-a văzut la televiziunea noastră la jurnalele de actualităţi. Ajuns în centru, Romulus a găsit străzi liniştite fără circulaţie auto. Peste tot erau doar pietonii printre care s-a strecurat pentru a privi de pe trotuar vitrinele magazinelor, aspectul clădirilor. Nu se temea de un eventual jaf sau de luarea ca ostatec. Auzise că pe aici aveau probleme tinerele australiene, în majoritatea lor aventuriere atrase de bogătaşi căzând şi sub influenţa mafioţilor, ce le foloseau în barurile cu striptease, ca dame de companie. N-a întâlnit pe străzi niciun samurai, niciun mafiot tatuat Yakuza, nicio gheişă. Doar multă lume de diferite categorii, unii grăbiţi şi în special tineretul expansiv, vesel şi florile cireşilor plantaţi peste tot. În parcuri aceştia arătau ca nişte camioane pline cu fluturi.

           Daiko i-a promis că într-o seară vor vizita o ceainărie specială, japoneză. Au ajuns deci şi pe „calea ceaiului” numită Seido. Din toate ce le reţinuse în acea seară în afară de acea delicioasă şi revigorantă băutură, a fost modul deoasebit cum s-a desfăşurat totul. Ceaiul verde se afla sub forma unei pudre, preparată după o anumită manieră, ceremonioasă. Şi-a dat seama că intrând în acea încăpere va trebui să lase afară toate grijile şi necazurile vieţii. Aşa l-a sfătuit Daiko. Au primit mai întâi un aperitiv şi apoi au băut de două ori ceai, preţioasa „ rouă lichidă”. Gazda, făcea tot posibilul ca oaspeţii să se simtă bine, asigurându-le un confort estetic şi intelectual. O gheişă cânta la un instrument special nemaivăzut de Romulus, alta recita la urechile lor. Toate erau îmbrăcate în kimonouri viu colorate, mişcările lor erau tot timpul armoniaoase când serveau ceaiul. Romulus şi Daiko au dat atenţie aranjamentelor florale din încăpere, frumuseţii gheişelor date pe faţă cu multă pudră albă, buzele lor erau de un roşu puternic, bine conturate. Coafura le era frumos aranjată, purtând agrafe şi piepteni feluriţi ca model şi culoare. Daiko i-a lăudat în şoaptă gustul ceaiului, al desertului servit subliniind astfel momentele rafinate, de relaxare.

Ajunşi acasă au aflat că Daiko a primit vestea cea bună. Tribunalul condamnase la ani grei de închisoare în afacerea „cocaina”. Numele său nu a fost pronunţat printre martori în timpul audierilor, deci era liber să redevină elegantul entomolog. Nu mai era mult pînă urma să se pensioneze. S-au hotărât ca în ziua următoare să cinstească această veste ce l-a eliberat de grijile ciudatelor întâmplări. Vor merge împreună la un restaurant special unde se servea „Saschi”, preferata mâncare a japonezilor. S-au îmbrăcat elegant şi la ora potrivită, chemând un taxi s-au deplasat spre centrul oraşului, parcurgând din nou lungile străzi şi şosele aglomerate. Masa fusese rezervată telefonic şi se afla pe o terasă de la primul etaj, beneficiind de răcoarea nopţii. Beneficiau de o panoramă a centrului oraşului, vedeau şi turnul televiziunii luminat de reflectoare până în vârful său. Au servit la început câte un mic bol cu Sake, băutură alcoolică făcută din orez. Nu avea prea multe grade alcoolice dar a fost o fericită ocazie de a ciocni împreună, de a-şi ura reciproc zile fericite şi sănătate. Şi-au reamintit din nou de momentele plăcute petrecute în Israel, de vizita la cetatea Masada unde au urcat cu un teleferic spre vechiul bastion al iudeilor, rezistând cu vitejie îndelungatelor asalturi ale centuriilor romane. La Aco, fostul oraş Acre, Daiko i-a făcut prietenului său o fotografie, solicitând şi el una, ca amintire. Exista acolo printre multe alte monumente o statuie din marmură decapitată de cine ştie care invadator. Romulus s-a aşezat în spatele ei dând un nou cap milenarei statui. Au râs din nou ca atunci. Daiko fiind mai mărunt nu ajungea să înlocuiască capul dispărut.

În curând au fost serviţi. Peştele, tradiţionalul peşte crud, codul şi somonul le-au fost serviţi sub diferite forme ale maeştrilor bucătari, aranjate în colorate boluri din porţelan. Erau atrăgătoare şi vasele şi conţinutul lor. Au mâncat liniştiţi, amintindu-şi din când în când de munca lor deosebită şi de cele întâmplate recent.

La un moment dat, totul a început să se clatine, se cutremurau mesele, scaunele, vasele se răsturnau, cădeau prefăcându-se-n ţăndări. Se auzeau geamurile unor ferestre spărgându-se, ţipetele unor femei, fuga altora. În mintea lui Romulus, reveni în câteva secunde acea zi de noiembrie a anului 1940 pe când avea doar opt ani şi a trăit momentele marelui cutremur ce le-a dărâmat casa părintească. Era gata-gata să fie prins în cursa zidurilor prăbuşite, dacă nu-l scula bunica scoţându-l din dormitor. A ieşit atunci în ultimul moment. Amintindu-şi de acele momente, acum nu ştia ce să facă. Unii clienţi se ascundeau pe sub mese cu mâinile pe cap, alţii fugeau pe scări, deşi era periculos, riscând ca acestea să se prăbuşească. Se repezi la marginea terasei. Jos zări o aglomeraţie verde de plante, de tufișuri.

-Haide să sărim! îi spuse prietenului său. Se auzeau zgomote şi în pereţii de beton ai clădirii.

Trăia într-o puternică tensiune, acest seism adăugându-se amintirilor din copilărie. Puse un picior peste balustrada terasei.

-Stai nu sări! Nu sări ! Este prea mic. În urechi reauzea însă cuvintele bunicii spunându-i speriată:

-Ieşiţi că-i cutremur! Fugiţi!

Se trezi din somn tulburat. Trăise momente de groază. Dîndu-se jos din pat se linişti. Pe noptieră se afla scrisoarea primită ieri de la Daiko, povestindu-i despre viaţa lor, despre aşteptarea primăverii şi a sărbătorii „ privirii florilor”, neuitând să-şi repete invitaţia de a-l vizita în Japonia. Lângă scrisoare erau şi două beţişoare, parcă de curând folosite. Le primise de la Daiko în Israel. Cu ele, japonezii culeg din boluri albele şi minunatele boabe de orez.

„VIZITELE” sau „RĂŢUŞCA”

Proiect de Scenariu cinematografic

de MIHAI ARCADIE COMANICI

Acţiunea se petrece într-un sat aşezat de mâna lui Dumnezeu între dealuri cu vii şi câmpii stăpânite de porumbişti, lanuri de grâu şi mei, dezvăluind un crâmpei din viaţa „fericită” a blândei ţărănimi, atitudinea ei faţă de cei care prin Graţia lui Dumnezeu sau voinţa naţiunii.îi stăpânesc.

               IMAGINE: SECVENŢA 1: In ziua aceea la prefectură era zarvă. Prefectul se învârtea în jurul secretarei sale ce-şi nota întrun caiet dispoziţiile şefului: ( Încăpere elegantă, birou masiv, covoare, tablourile „majestăţilor lor”). Prefectul, figură tipică, mustaţa în furculiţă, umblă nervos, şchiopătând puţin. Mâna dreaptă o ţine la tunică „a la Napoleon”. În încheierea dispoziţiilor, prefectul face o întoarcere militărească şi pe tocul cizmei i se vede bătută-n ţinte o potcoavă.

               TEXT: - Toate satele de pe traseu să fie în gări de dimineaţă cu flori şi bucurie. Vine moştenitorul!. Vine monarhia! Deci toţi locuitorii comunelor arătate de noi mai sus, în frunte cu preoţii în odăjdii, cu flori şi cântece vor ieşi bucuroşi.(către secretară: - Subliniaţi cuvântul bucuroşi) să întâmpine în gări trenul regal. Nu se admite nicio absenţă. Primarele răspunde cu capul!

               SECVENŢA 2: O potcoavă asemănătoare cu a prefectului se poate zări pe copita calului şchiop şi jigărit care încearcă să tragă şareta poştaşului pe drumul cu hârtoape ce desparte casele dărăpănate acoperite cu paie şi uneori cu şindrilă. Gardurile abia se ţin printre buruienile invadând curţile, uliţa bolovănoasă. Se zăresc foarte puţini oameni pe uliţă,prin curţi. În faţa primăriei poştaşul sare din şaretă ţinând în mâini un plic mare, alb, cu multe peceţi. Fuge pe scări şi fără a bate în uşă năvăleşte în biroul primarului care tocmai se hârjonea cu o fătucă. Primarul se încruntă la poştaş, acesta se face mic întinzând în prim-plan plicul ce devine uriaş cu un evident F.F. URGENT! aplicat pe obrazul său alb.

               TEXT: -Primarele răspunde! cu capul!

               SECVENŢA 3: Fătuca, Maria lui Topor fuge ruşinată din cancelarie. Primarul ia plicul şi-l desface în grabă şi luând poziţie de drepţi citeşte ordinul silabisind, încruntându-se evident. Cu un gest îl expediază pe poştaş apoi fuge la telefonul de campanie învârtindu-i disperat mica manivelă. Telefonul zbârnâie vrând parcă să iasă din suruburi.

               SECVEŢA 4: Biroul jandarmeriei, un rastel cu două puşti, majurul aşezat pe un scaun şi e bărbierit de un soldat numai în cămaşă şi-n izmană, desculţ. Jumătate din faţa plutonierului a fost rasă, cealaltă e săpunită. Plutonierul a sărit din scaun şi vorbeşte agitat la telefon. Face semn soldatului să-şi aranjeze ţinuta, acesta îşi pune tunica şi-ncearcă să-şi înfăşoare moletierele.

               TEXT: Primarul:-Alarmă majurule! Vine!

               Jandarmul:-Cine dom’ primar?

               Primarul:-Cum cine mă? Vine cel mai mare la noi. Monarhia mă! Dinastia! Vino imediat la mine că ne mănâncă prefectul!

               SECVENŢA 5: Pe uliţele satului primarul în mână cu o bâtă de zdrobit păpuşoi( instrument de impunerea autorităţii), flancat de majur, de un soldat înarmat cu puşcă şi de vătăşel, merg din poartă-n poartă strigând la oamenii ieşiţi speriaţi la garduri. La fiecare poartă primarul se opreşte gâfâind şi bate în scânduri până apare careva din casă.

               TEXT: Un om.-Ce este? Ce s-a întâmplat dom’ primar? Arde undeva?

               Primarul:-Mâine, vineri, toată suflarea satului la gară ( un câine latră ), cu urale nesfâşite şi cu flori, e ordin mă! Auzita-ţi? Pornim de cu noapte, în zori cu toţii la moara lu’ Petrişor, fiecare, bărbat sau muiere răspunde cu capul faţă de lege!

               SECVENŢA 6: Un câine e în fiecare curte, latră legat sau repezindu-se la gard. Se văd: ba gura primarului, care nu se aude, în schimb lătratul însoţeşte poruncile primarului. Altă casă, altă poartă, acelaşi joc. Iese o femeie învelindu-şi copilul ce-l ţine la piept. Încearcă să zică ceva. Primarul îi închide gura cu palma ( prim plan ) ridicând ameninţător ciomagul.

               TEXT: (se aude doar): - Să te pună dracu’ să nu vii!

               Femeia:-Păi să vedeţi domne.

               Jandarmul: Gura fă!

               NOTĂ SPECIALĂ: Timpul trece repede peste toată lumea şi peste acel sat prăpădit. Se schimbă şefii de stat, prefecţii, primarii, şi chiar jandarmii ce devin deocamdată miliţieni. Vizitele oficiale, de lucru continuă, se primesc oaspeţii cu pâine şi sare, astea se mai găsesc.

               TEXT: Primarul:-Aveţi grijă, vine primul secretar al partidului, deci cu toţii mâine dimineaţă ne întâlnim la moara lui Patrişor şi plecăm încolonaţi ca la armată cu steagurile partidului în frunte.

               Un bărbat:- Cine o griji de vite, de cai?

               Primarul:-Să vă pună dracu’ să nu veniţi. Canalul vă mănâncă. Vine tovarăşul şi tovarăşa. Ne vor face canalizare-n sat. Să-i primim cu flori şi aplauze. Tovarăşe învăţător aţi repetat imnul? „ partidul, Ceauşescu .România!”. Dar voi şcolarii ştiţi cântecul ăla cu „am cravata mea, sunt pionier”.

               Un bărbat:-Tovarăşe primar, mâine îl îngropăm pe Matei. E dus în ceruri de două zile, nu mai ţine, miroase, am pregătit pomenile, s-a vorbit cu popa.

               Primarul:- Mai aşteaptă el. Să vă pună dracu’ să nu veniţi, adio butelii pe trei luni.

               NOTĂ SPECIALĂ. Graba şi nervozitatea tovarăşului primar cresc, porţile abia rezistă sub izbiturile bâtei oficiale. În urma lor sătenii se prind cu mâinile de cap, dau neputincioşi din mână. Unii ameninţă pe cineva nevăzut.

               TEXT: O femeie: -Mâine fată scroafa.

               Primarul:-Mâine vine primul secretar, preşedintele. Scroafei nu-i trebuie moaşă.   Femeia:-Fată greu, eu rămân cu scroafa.

               Militianul:-Te bag la zdup.

               SECVENŢA 7: Autorităţile satului, membrii de partid în frunte cu primarul continuă cursa lor prin sat pentru a vesti sosirea conducerii de partid şi de stat în frunte cu tovarăşul şi tovarăşa mult iubită, savantă mondială.

               TEXT: Un bărbat:-Mâncare să luăm cu noi naşule?

               Primarul:-Nicidecum. Să zică şeful că suntem nemâncaţi?

               O femeie:-Măcar un ulcior cu apă pentru cei mici.

               Primarul:-Este fântână la gară.

               SECVENŢA 8: Grupul primarului se opreşte la birtul cel nou, la o masă aşezată în praf, înconjurată de scaune desperechiate. Câţiva flăcăi cinstesc şi ei câte o bere de import.

               TEXT: Primarul:-Noroc bă! Beţi, ce vă pasă că alţii asudă! Mă, mâine vine preşedintele, primul secretar cu numărul doi.(către cârciumar) Adu trei jumătăţi. Vine măi şi trebuie să-l primim cu toţii cu flori şi bucurie. Aşa spune ordinul de la prefectură primit prin teleconferinţă. Mâine-ţi închizi dugheana.

               Crâşmarul: Păi să vezi....

               Primarul:-Nu se admite. (către flăcăi)-Mai ştiţi jocul ăla care-l jucaţi, ăla cu Răţuşca, să jucaţi vârtos! Ca la 23 august! Ştiu eu o fătucă ce măcăe bine, e tot din neamul lui Topor.

               SECVENŢA 9: Soarele se lasă peste streaşina pădurii. Primarul cu însoţitorii merg la trap prin sat. Ţinea tovarăşul primar să vorbească fiecăruia, era în joc soarta postului lui de primar, de secretar de organizaţie. Primarul trece pe lângă săteni şi caută să intre în primărie.

               TEXT: O femeie:-L-am scuturat pe Gheorghe Mălinici dar nu l-a apucat.

               Primarul:-Mai scutură-l, că vine şeful!

            Secvenţa 10: Miliţianul încearcă să împrăştie lumea adunată în faţa primăriei. Femeile, bărbaţii, se împrăştie blestemând. Se lasă noaptea de joi spre vineri, oamenii au adormit ca pe spini, cu nemaipomenite vise. Imaginile arată oameni dormind în diferite condiţii, zbătându-se. Fiecare îl visează pe primul în alt chip. Unu-l visează zmeu cu gâtul lung purtând steagul partidului, altu-l visează călare pe un cal alb, altul ca cizmar reparând bocancii rupţi. Unii, prin somn îl luară ca naş la botez, alţii îl arvuniră gropar la cimitir. Unul l-a văzut în turnul bisericii trăgând clopotul. Când răsare soarele, clopotul bisericii era deja în dungă sculând mulţime de săteni ce sar din pat, se-mbracă în fugă. Copiii se plâng că au fost treziţi prea devreme şi sunt bătuţi. Fetele-şi piaptănă cozile grăbite. Moşnegii îşi încurcă ghetele tocite, uitând că mai au şi ceva vite de hrănit, dar nimeni n-a uitat bâta primarului, ameninţarea Canalului. Satul începe să curgă pe drumurile strâmbe ce duc la Moara lu Petrişor luată de CAP. Vălmăşeală de oameni, strigăte, înghesuială. Autorităţile se agită să facă ordine, să încoloneze mulţimea.

            TEXT: Primarul:-Întâi şcolarii cu tovarăşii învăţători. Învăţătorule. S-a învăţat imnul partidului? Să nu mă faci de râs!

            Învăţătorul:-Când l-o auzi Nea Nicu mă decorează, ne face şcoală nouă, că asta....

            Primarul:-După şcoală să treacă babele şi moşii. După bătrâni, fetele. Hei, mai lăsaţi chestiile alea. Hai flăcăi, încolonaţi-vă, hai ca la armată. Să nu mă faceţi de râs cu Răţuşca. S-o jucaţi cum ştiţi mai bine.

            SECVENŢA 10. Fetele sunt gătite ca la horă, unele îşi pun flori de câmp în păr, îşi mai împletesc odată cozile. Vreo şase lăutari repetă scârţâind viorile cu melodia Răţuştii, pe când cea desemnată să joace îşi leagănă şoldurile şi ţuguindu-şi buzele începe să măcăie. Şapte flăcăi cu pălăriile pe ochi şi pene de răţoi prinse la cordele măcăie răguşit, ciugulind sânii răţuştii, cum e jocul, sărind într-un picior.

            Primarul:-Gata, îmi place! Porniţi înainte tovarăşi, că mai avem pînă la gară.

            SECVENŢA 11. Tot satul e în mişcare (imagine din elicopter) cuprinde coloana ce
şi-a pierdut ordinea şi s-a înşiruit pe drumul spre gara ce se vede în depărtare. Clopotul răsună peste câmpie. Satul a rămas fără oameni. Găinile încep să cotcodăcească zburând prin frăgare şi prin coteţe.Multe sunt fugărite de câini. Purceii guiţă profund, strident şi plângăreţ sfredelind pământul cu rîturile pe sub garduri. Caii speriaţi şi flămânzi părăsesc grajdurile, sar peste fântâni zvârlind din copite. Câţiva moşi rămaşi în sat se mişcă tremurând pe picioare să abată viţeii, să întoarcă mânjii în grajd. Clopotul bate ca la marele prăpăd al focului, ca la apocalipsă. Asta încă n-a venit, dar a venit totuşi revoluţia şi nu mai ştiu dacă şefii au ajuns în gara părăsită în câmpie spre care se îndreaptă peste nişte ani o altă coloană, a aceluiaşi prăpădit sat ce nu vrea să se schimbe, are aceleaşi drumuri cu gropi, casele stând să se năruiască deşi s-au schimbat preşedinţi şi guverne cu promisiunile lor electorale. Sub soarele învrăjbit ce parcă aruncă foc, o altă coloană a sătenilor se mişcă încet, destrămată. Popa, reapărut după revoluţie în coloană se dezbracă de odăjdii. Babele şi-au scos cârpele şi rămân cu smocul de păr cărunt împrăştiat de vânt. Copiii au rupt rîndul şi înaintează ca potârnichile prin lanul întins de grâu al unui italian, fugăriţi de domnii învăţători. O mamă aşezată pe marginea drumului dă să sugă pruncului. Nicăieri nu-i niciun petec de umbră. Oamenii s-au împrăştiat, unii râd, alţii blesteamă delegaţia guvernului, preşidenţiei ce vine în satul lor cu promisiunea fondurilor europene. Unii rup spicele italianului, le freacă în palme, le vântură suflând în ele şi le toarnă apoi în râşniţa gurii. Domnul primar, ales la ultimele alegeri îşi şterge fruntea cu un ştergar purtând culorile partidului său îndreptând coloana ca la atac. Plutonierul de jandarmi, deci din nou jandarmii, adio cu miliţienii cu cascheta în mână şi arma în bandulieră trage cu năduf din ţigară privind cu interes la fetele gătite de sărbătoare. Oamenii au pierdut voinţa de a înainta.

            TEXT: Primarul:-Haideţi că mai e o leacă, mişcaţi-vă oameni buni. Ăia care au avut Dacii sunt deja acolo.

            SECVENŢA 12: În zare printre salcâmi se zăreşte gara, o clădire cu un etaj, liniile de cale ferată sunt umplute de bălării.( Aparatul se apropie de ea, o cercetează. Şeful staţiei îşi proiectează roata roşie a şepcii sale pe zidul proaspăt văruit în aşteptarea oaspeţilor, a organelor de stat a europenilor flămânzi de pământuri bune.) Lângă gară, câţiva meri dulci ai şefului sunt încărcaţi de roade. Printre crengile lor se zăreşte mulţimea sătenilor apropiindu-se. Şeful priveşte la merii săi, apoi la mulţimea ce se apropie şi fuge agitat în locuinţa sa de unde se întoarce înarmat cu o prăjină. Ba priveşte la meri, ba dă fuga la telefonul din biroul impiegatului.vorbind cu alte staţii. În apropierea staţieie mulţimea parcă a prins puteri. Satul se desface în două; o parte o ia spre fântână, iar cealaltă se repede în crengile merilor roşii cu merele dulci. Şi şeful gării parcă se frânge în două: cu o parte îşi face serviciul urlând la telefon iar cu cealaltă croieşte cu prăjina năvălitorii din meri ce cad jos ca nişte poame bătute, cu pietul cămăşilor plin cu mere. Şeful cheamă în ajutor jandarmul dare nici acesta nu reuşeşte să stăvilească mulţimea de copii flămânzi. Unii se rostogolesc cu crengile rupte.

            TEXT: ŞEFUL:-Lăsaţi merii mă, că vă împuşc. Dom’ jandarm, ia te rog măsuri, că-i omor. Aloo cantonul, Aloo! Aloo! am înţeles dom’ şef, (trânteşte receptorul)

            SECVENŢA 13: Şeful se ţine cu mâinile de cap renunţând resemnat la orice împotrivire. Telefonul sună iar.

            TEXT:-ALO! Mi-au mâncat toate merele măi Pompiliane. Alooo! Am înţeles, trenul special n-a ajuns nici la staţiile dinspre Bucureşti.

            Secvenţa 14. La fântână e moarte de om. Cei tari îi dau în lături pe ce mai slabi, cei răi de gură înjură. Deasupra ciuturei se izbesc câte cinci capete deodată. Palmele în formă de cupă se îndeasă să ia apa ce se scurge pe jos. Setea este potolită cu greu. Murmurând, mulţimea se împrăştie pe peron, alţii trec liniile sau se aşează la umbra salcâmilor. Copiii se fugăresc pe sub vagoanele de marfă garate pe o linie moartă. Se ascund în gheretele frânarilor. Unii mai îndrăzneţi împing un vagon pe şinele ruginite. Iar alţii aruncă cu pietre în paharele albe de pe stâlpii de telegraf. Fetele şi flăcăii merg spre lunca râului din apropiere şi se ascund pe după răchite. Aşezat pe bordura peronului un moşneag povesteşte unui om mai tânăr:

            TEXT: Moşneagul:-Eu am apucat şi când urma să vină regele. Eram elev şi învăţătorul ne-a învăţat imnul. Eram aşezaţi în rând pe peronul ăsta şi tocmai cînd cântam noi: „ în pace şi onor, apărător de ţară „ intră ca un trăznet trenul regal în gară speriindu-ne pe noi şi pe cei ce jucau „răţuşca”. N-a oprit în staţie şi fetele au rămas cu buchetele de flori în mână, iar bucuria s-a transformat în teamă de viteza trenului zburând pe lângă noi. N-am reusit să văd decăt nişte mănuşi din piele albă fluturănd la o fereastră deschisă.Cel care avea să devină Carol al II-lea peste un timp, probabil că a trecut la fel de repede frontiera la Odesa impreuna cu amanta sa Lupeasca, riscându-şi tronul  Pe Ceauşeşti n-am apucat să-i mai vedem, vizita lor de lucru prăbuşindu-se în praful ultimului lor drum sub tirul automatelor paraşutiştilor. Să vedem împreună cea de-a treia vizită cu ajutoare eurpene.

            SECVENŢA 15. Clopotul gării începu să bată rar şi tare. Şeful dă fuga să răspundă la telefonul ce ţârâia nervos.

            TEXT: Şeful:-Cum? Vine un tren_ Îi fac liberul de intrare. Nu-i al nostru? Este unul de marfă? Ce ştiţi despre cel cu delegaţii? E oprit undeva? Interesează-te şi sună!

            SECVENŢA 16: Şeful se simte ca într-o căldare cu apă clocotită. Nu mai are putere să vorbească. Se repede la sticla cu apă de pe birou şi trage două înghiţituri ,apoi face liber marfarului anunţat mişcând nişte pârghii.

            TEXT: Şeful:-Feriţi linia una, trece un tren.

            SECVENŢA 17: Mulţimea văzută de sus, din helicopter fuge spre peron unde se crează panică. Primarul şi oficialităţile încearcă să-i aranjeze în rânduri. Jandarmul a înţepenit, cu puşca în mână pentru salut. Preotul puţin ameţit de vinul servit de soţia şefului de staţie şi de căldură nu poate să se mai mişte. Se aude din nou glasul puternic al ceferistului.

            Seful staţiei: -Feriţi linia unu, vinee!

            SECVENŢA 18. Primarul şuieră după tinerii duşi în luncă. Perechi, perechi ies din tufişuri şi vin în goană. Un vagon gol impins de copii îşi ia vânt în direcţia de unde e aşteptat trenul, însă-i pe o linie moartă. Şeful ia câţiva oameni şi fuge să-l oprească. Şapca şefului cade sub o roată şi-i făcută plăcintă în timp ce pe peron tinerii au încins „răţuşca”. Vagonul călător e oprit cu un sabot în timp ce şeful fuge spre biroul său, de unde se aude glasul grăbit al telefonului. Mişcarea continuă pe peron, rândurile se fac şi se desfac. Autorităţile cu gura până la urechi încearcă să facă ordine. Şeful nu ştie ce să mai facă cu şapca sa. O pune pe cap, apoi o dă jos. Ia receptorul în mână şi ascultă atent. Pe măsură ce cuvintele curg, faţa şefului se îngălbeneşte, apoi se albeşte. Şi ia foc. Nu ştie să spună decât: Da am înţeles. Iese impleticindu-se pe uşă şi face semn primarului, celorlalte oficialităţi să se spropie de el. Aceştia sosesc în fugă.

            TEXT:-E bai domnule! Ne-am făcut de râs. Vizita a fost anulată. Pe distanţă de câţiva kilometri între două staţii aproape de Bucureşti hoţii au furat cablurile instalaţiei de dirijarea traficului. Nici un tren nu mai trece, nu mai vine nu mai pleacă.

            SECVENŢA 19: Oamenii, mulţimea încă nu ştie cele întâmplate, flăcăii joacă tot mai înfocaţi răţuşca, învăţătorul dirijează un cor ce nu prea se aude. O femeie aflată în apropierea şefului şi primarului a auzit ce s-a întâmplat, ştie că delegaţia cu ajutor european nu mai vine. Se ridică de pe marginea peronului şi zice:

            TEXT: Bătrâna:-Apoi maică, dacă şi şinele de tren se fură, nu urmează decât să vină cum o putea ea, APOCALIPSA!

            SECVENŢA 20: Femeia se ridică şi pleacă desculţă prin praful drumului ce duce spre satul ei. În mâna dreaptă îşi ţine papucii cu tălpile găurite. În gară toţi au încremenit, sunt ca nişte stane de piatră. Au încremenit în zborul lor şi porumbeii şefului, parcă plutesc fără să bată din aripi. Încremenită-i şi „răţuşca”.

Măştile

     MĂŞTILE               

                                                                      

de MIHAI  ARCADIE  COMĂNICI

August 2012

TRAGICOMEDIE

Personajele:

                       1. DORA (Soţia), femeie elegantă, părul blond discret platinat încununându-i chipul atrăgător parţial acoperit cu o mască antivirală din pânză albă.

                       2. GEORGE (Soţul), este un bărbat înalt, brunet, elegant, preocupat tot timpul de o importantă problemă. Poartă aceeaşi mască antivirală.

                       3. INGINERUL, un tip jovial, agitat, cu gesturi spontane, guraliv şi surprinzător.

                       4. BĂTRÂNUL, stând pe o bancă în parcul din apropierea muzeului. Este îmbrăcat sărăcăcios şi-i doar prieten cu sticla sa de votcă înfăşurată întrun ziar. Nu poartă mască.

                       5. CÂŢIVA CETĂŢENI, femei şi bărbaţi aflaţi în mişcare prin sala muzeului în parc şi pe străzi, purtând măşti felurit colorate.
.

SCENA I.

                      

               Dora şi George păşesc tăcuţi şi îngânduraţi prin sala muzeului de arte dintr-un cunoscut oraş occidental. O muzică adecvată pluteşte în jur scormonindu-le amintirile.

               DORA: - Mai ţii minte? În această sală ne-am cunoscut.

               George nu-i răspunde. Înaintează tăcut privind-o cu înţelegere pe deasupra   măştii ce-i acoperă parţial faţa.

               DORA: - Eram mult mai tineri. Părul tău era mai des, nu grizonat ca acum. Despre mine poţi vorbi tu. Vocea îi este estompată datorită măştii din pânză ce-i acoperă parţial faţa. Se înţeleg bine doar din priviri.

               DORA: - Atunci, când te-am întâlnit prima dată mi-am dat seama că mi se va întâmpla ceva cu totul deosebit. Va fi începutul unei pasiuni, declanşată într-o excursie în străinătate. Cei doi se deosebesc puţin de ceilalţi vizitatori atât prin îmbrăcăminte cât şi prin cuvintele rostite. Şi măştile  antigripale purtate sunt deosebite, ca formă şi culoare.

               DORA: - Observi că ceilalţi păstrează oarecare distanţă faţă de noi? Şi pe aici mortala gripă domină reacţiile oamenilor.

               Dora şi George continuă să treacă  printre simeze, ochii lor păstrând neliniştea adusă de acasă. Se simt stingheri.
               DORA: - Uite cum ne privesc, toţi sunt suspicioşi. "Oare n-or fi contaminaţi străinii ăştia? ”

               GEORGE: - Fii liniştită. Şti că ne-am vaccinat înainte de plecare. Şi nouă ne este teamă de o eventuală îmbolnăvire.

               Întrerupând muzica difuzoarele lansează destul de des şi sacadat avertismente: 

"Vă sfătuim să vă spălaţi cât mai des pe mâini cu apă caldă şi săpun. Evitaţi aglomeraţiile şi contactul cu persoanele bolnave!". Cei doi evitau şi ei apropierea de  ceilalţi vizitatori nedorind să-i atingă nici măcar cu umbra.
               GEORGE: - Trebuia să facem ceva după falimentul firmei şi concedierera mea.

               DORA: - Şi pentru mine a fost o situaţie jenantă. Nu mai aveam pe card bani decât pentru un singur hipermarket săptămânal. Ce-o mai fi pe acasă? S-o fi liniştit Pandemia în oraşul nostru? Am lăsat totul aşa cum era şi-am fugit împreună la aeroport. Suntem norocoşi c-am achitat excursia asta cu mult înainte, că n-am avut nici vreun câine de abandonat.

               GEORGE: - Avem hotelul şi masa asigurate pentru încă zece zile. Poate rezolv ceva cu fostul meu prieten, colegul Titi de la Politehnică.

               Cei doi trec pe lângă nişte picturi mai sumbre deşi foarte artistic realizate,  aidoma stării lor sufleteşti. Păşesc rătăciţi printre tablouri, cercetându-i pe deasupra măştilor.

               DORA: - Unde-i revărsarea de bucurie şi satisfacţie trăite altădată când am dat frâu liber deosebitelor sentimente? (Sclipirile trecutei fericiri reapar doar în privirile adresate soţului său.) Îmi amintesc bine, chiar în această sală m-ai cerut în căsătorie, revăd fiecare moment din acea zi.

               GEORGE: - Deocamdată, avem noroc şi speranţe. Vremea este frumoasă, hotelul acceptabil. Poate reuşesc să-l văd şi pe Titi.

               DORA: - Ce ţi-au spus cei de la firmă?

               GEORGE: - Am vorbit cu secretara. Spunea că şefu-i acasă de câteva zile. Nu se simte prea bine şi-i este teamă să nu i se agraveze răceala, să nu dea în gripă. I-am lăsat numărul celularului meu, mi-a promis că mă sună imediat când apare Titi.

               DORA: - Vezi, nu mai ascultat şi n-ai vrut să pleci atunci când te-a chemat el în urmă cu doi ani?

               GEORGE: - Păi atunci ne mergea şi nouă bine. Aveam posibilităţi de promovare. Să sperăm că în câteva zile Titi o să mă ajute, voi intra într-un serviciu bun şi o să ai din nou cardul plin cu bani.

               DORA: - Se teme şi el de gripă, dar ce ţi-am spus eu de multe ori despre aceşti colegi şi prieteni? Timpul demonetizează valorile, chiar şi pe aceea a prieteniei adevărate. Cei doi cu sufletele debusolate priveau receptând diferit operele multor şcoli şi stiluri, privirile lor deveniseră fals contemplative. Dar şi frumuseţea te sufocă uneori. Găsiră o uşă întredeschisă spre un balcon.

               DORA: - Hai să luăm puţin aer curat, să ne odihnim privirile.

SCENA II.

               Cei doi ieşiră afară pe acel balcon. În faţa lor se întindea spre orizont panorama minunatului oraş.

               GEORGE: - Uite, ăsta-i cu adevărat un oraş modern. Respectând valorile trecutului au lăsat loc şi desfăşurări noilor construcţii, oţelului şi sticlei. Ce-am lăsat dincolo de uşa aceasta? Iluziile, frământările altor epoci. Ce-am găsit aici? Un oraş imens stând sub ameninţarea gripei şi-a globalizării.

               Privind în jos de la înălţimea balconului minunatului palat zăriră sub ei un grup de clădiri cenuşii înconjurând o curte cât un mic teren de sport, plină cu multe persoane agitate, gesticulînd sub privirile unor gardieni ce asigurau cât de cât ordinea.

               DORA: - Uite, ce aspect cutremurător! I-am văzut şi data trecută pe nefericiţii pacienţi ai acestui ospiciu. Mi-a rămas în suflet acest murmur urcând pe lângă  pereţi ai palatului culturii. (George îşi aprinse tăcut o ţigare după ce-şi dădu puţin în lături masca din pânză.) Privind prin fumul ţigării tale mi se pare  că toate clădirile uriaşe din zare se clatină. George nu-i răspunse. Soţia ştia ce probleme-l frământă.

               La un moment dat de cei doi se apropie un necunoscut, mascat şi el. Părea o persoană distinsă, trecută de vârsta doua având paşii cam nesiguri.

               INGINERUL: - Vă rog să mă scuzaţi. Observ că priviţi la ce se întâmplă  acolo jos. Mă înţelegeţi? Sper că nu deranjez.

               GEORGE: - Vă cunoaştem limba domnule şi nu ne deranjaţi.

               INGINERUL: - Sper că nu sunteţi contaminate, iertaţi-mă că întreb aşa ceva. Ăsta-i adevărul zilelor noastre. O ameninţare continuă din toate părţile.

               DORA: - Bineînţeles că suntem vaccinaţi. Este bine să fim prevăzători, spuse blonda, deşi iniţial ar fi vrut să-l repeadă.

               INGINERUL: - Am acolo jos un fost coleg de serviciu, prieten foarte bun. L-am vizitat acum o oră. Nu m-a recunoscut, este irecuperabil. S-a întâmplat într-o noapte, ştiţi, cutremurele toate vin mai ales noaptea.

               DORA: - Care-i colegul dumneavoastră?

               INGINERUL: - Acela înalt sprijinit de peretele cel albastru. Uitaţi-l. Este cel ce ţine la piept un pantof negru din lac. Nu se desparte niciodată de el. Întotdeauna a  fost un singuratic. Aceştia sunt cele mai fericite fiinţe, nişte nepăsători vizitatori prin lumea noastră. Fiecare-şi creează propriile spaţii şi imagini. Uneori au şi conflicte, dar  s-au împăcat şi cu ziua de ieri cu cea de azi şi cu cea de mâine. Nu le pasă nici de  gripă.

              DORA: - V-a fost probabil un bun coleg.

              INGINERUL: - Bineînţeles. Am lucrat mulţi ani împreună. Era inginer ca şi mine, dar poate vă plictisesc cu atâtea poveşti.

              GEORGE: - Continuaţi. Mai avem câteva ore până la cină. Mai ne umplem  timpul cu noutăţi, cu întâmplări.

              DORA: - Unde aţi lucrat? În ce domeniu? curiozitatea feminină a blondei  doamne, luând iniţiativa în continuarea discuţiei.

              INGINERUL: - La o fabrică de rachete.

              DORA: - Rachete de tenis?

              INGINERUL: - Nu, dragă doamnă făceam rachete de croazieră. Vă pot vorbi şi despre ele. Acum nu mai există niciun secret de păstrat. Sper totuşi că nu aveţi un microfon sub veşminte. Nu-mi mai este teamă. Secretele au fost de mult furate sau vândute. Rachetele mele au ajuns peste tot în lume, se vând ca la piaţă. Eu însă mai am nişte secrete aici în capul meu de unde nu le poate lua nimeni.

              Celularul soţului sună scurt. Acesta îl duse grăbit la ureche.

              GEORGE: - Allo, da! Eu sunt. Aveţi nişte veşti bune pentru mine de la colegul meu, domnul director?

             George rămase să asculte cu celularul la ureche, încruntându-se pe măsură ce secretara vorbea.

             GEORGE: - Dar nu aş putea să-l văd? Sunt cel mai bun prieten al său şi poate  îl ajut cu-o vorbă bună, să-l încurajez. Răspunsul primit îi întunecă privirile.

             DORA: - Ce-i? Ce s-a întâmplat dragul meu?

             GEORGE: - Boala s-a agravat. Nu poate primi pe nimeni. Mi-a transmis de la el că ştie c-am venit şi să fiu liniştit, să am răbdare.

             DORA: - Domnule inginer, ne-a făcut plăcere că v-am cunoscut, deşi nici nu   ne-am prezentat. Cu măştile astea suntem cu toţii nişte anonimi. Nu vă mai reţinem, coborâm să facem o mică plimbare prin minunatul parc ce se vede în dreapta noastră.

             INGINERUL: - Dacă nu vă deranjează vă pot însoţi. Am observat că sunteţi  străini. Aş putea să vă vorbesc despre acest oraş, vom vizita şi turnul de televiziune,  este cel mai înalt din zonă.

SCENA III.

                                        

              Acţiunea se desfăşoară pe aleile parcului aflat în apropierea palatului  cultural. Cele trei personaje au coborât împreună şi se plimbă agale prin tunelurile de umbră şi flori.

               DORA: - Uitaţi, la verdele acesta crud al gazonului. Este tuns atât de la centimetru. De arbori nu mai vorbesc. Sunt o încântare a naturii. Îmi amintesc de cele discutate mai înainte. Domnule inginer, oare rachetele dumneavoastră nu erau ca cele ce se lansează în noaptea de revelion sau la alte festivităţi. Acele rachete cu lumina lor  încununează cu mii de artificii viu şi felurit colorate cerul nopţii. Mă desfată întotdeauna cu o feerie de neimaginat.

               INGINERUL: - Nu, doamnă, nu despre acelea vorbim. Şi rachetele mele sunt frumoase, sunt ca nişte jucării uriaşe aduse de „Moş Crăciun” însă au un suflet rău ascuns în ele, o puternică şi periculoasă încărcătură explozibilă. Sunt lansate de specialiştii armatei spre inamici şi de pe sol şi din avioane şi sunt chiar scuipate de submarinele aflate în submersie. Scuzaţi-mi expresia! Dar vă rog nu intraţi în panică. Într-o neplăcută situaţie a unui confliect armat nimeni nu v-a simţi nimic, nicio durere. Dispar instantaneu, total.

               DORA: - Ierati-mă dar sunt complet contrariată, sunt îngrozită!

               Inginerul făcu un salt şi rupse căteva frunze dintr-o ramură, strivindu-le apoi în palmă.

               INGINERUL: - Uitaţi, aşa se va întâmpla cu viaţa. Iertaţi-mă, nici pentru mine  n-a fost o muncă plăcută. Am avut şi eu familie, chiar şi un copil, sunt şi eu om sensibil însă acolo făceam ceva deosebit, o descoperire epocală, m-am obişnuit cu ea. Să  vedeţi rachetele mele cum zboară. După lansare îşi deschid nişte aripioare, două câte două evitând inteligente orice piedică din drum, chiar şi radarele. Execută o croazieră de mii de kilometrii precum uriaşele pacheboturi ce descoperă minunile oceanelor, bineînţeles mult mai repede ca acestea. Iată, trece chiar acum una pe deasupra capetelor noastre. Oare unde o să cadă? Lasă în urma sa doar un zgomot uriaş, un trăznet trecător. Femeia privi cerul dar nu zări nimic, nu auzi decât ciripitul păsărilor în arbori.

              DORA: - Domnule inginer ne speriaţi!

              INGINERUL: - Mă iertaţi, însă viitorul război ce văd că se-apropie va fi al rachetelor nucleare dc croazieră. Au un efect nimicitor lovindu-i chiar şi pe cei ascunşi în buncăre. Din păcate pentru mine, acolo lângă ele mi-am încetat activitatea, cariera. Am fost concediat, ca răsplată pentru munca mea de ani de zile. Străinul scoase un oftat şi apoi un urlet ce-i cutremură pe cei ce-l însoţeau. Nu vă speriaţi! Mizeriile vieţii te fac uneori chiar să urli. Avem noroc cu măştile astea de pe faţă. Nimeni nu ne recunoaşte, putem răde şi chiar urla în voie.

               DORA: – Eu, aş propune să ne scoatem acum măştile antivirale, aici este aer pur şi nici nu-i multă lume prin apropiere.

               INGINERUL: - Şi eu sunt de acord, deocamdată. Mă bucur că pot să văd frumoasa dumneavoastră faţă! Eu sunt un bătrân zbârcit, cu poveşti înfricoşătoare.

               DORA: - Dragă domnule, ar fi bine să schimbăm discuţia, subiectul acesta. Noi suntem turişti străini şi nu ne interesează rachetele şi sfârşitul omenirii ce-l pregătesc   ele. Am citit şi eu în biblie despre apocalipsă, preziceri dramatice date în urmă cu mii de ani. Unele s-au adeverit, altele se pregătesc şi le observăm zilnic. Se vorbeşte şi despre focul ce va cădea din cer distrugând omenirea. Poate astea sunt rachetele dumneavoastră.

               INGINERUL: - O, dar acestea-s poveştile fantastice ale Bibliei. Realitatea va fi mai crudă. Iată am schimbat subiectul şi eu număr copacii de lângă alee, văd că soţul dumneavoastră este prea îngândurat, sper că nu vorbele mele i-au produs această supărare.

               DORA: -  Cred că-n lume există şi oameni înţelepţi ce-şi folosesc mintea şi pentru a descoperi pacea, liniştea lumii. Ştiu că au fost multe întâlniri între marile puteri. Nu le credeţi posibilă eficienţa?

               INGINERUL: - Da, se tot întâlnesc, fac o fotografie în comun îşi dau mâinile, iau şi o masă împreună şi cu asta rămânem. Stimată doamnă, conflictele armate sunt volatile, se sting cu greu putând reizbucni peste noapte, după zeci de ani de pace bună.

               DORA: - Dar rămâne încă o lume a oamenilor cumsecade, serioşi, iubind liniştea pământului chiar dacă înghit dimineaţa o cafea amăruie încercând să se caţere zilnic pe abruptul zid al existenţei.

               INGINERUL: - Da, însă nu au întotdeauna o frânghie de siguranţă. Stimată doamnă, zarurile au fost aruncate: ori această gripă, ori criza economică ori focoasele nucleare ne vor lichida. Nu văd altă alternativă. Iertaţi-mă că m-am încălzit, poate am luat-o razna.

               GEORGE: - Vă înţeleg, însă ne-aţi promis că o să ne vorbiţi despre oraşul dumneavoastră.

               INGINERUL: - Aveţi dreptate, am uitat, sau mai bine zis n-am terminat să număr toţi copacii parcului. Imi plac cifrele exacte. Vroiam să vă dau date precise despre oraşul meu care are trei catedrale, douăzeci şi patru de biserici, o moschee şi trei sinagogi. De pe Aeroport decolează zilnic trei sute de avioane, fluviul este traversat de paisprezece frumoase poduri iar în cele şaizeci şi patru de săli ale muzeului unde ne-am întâlnit se găsesc expuse sau în păstrare şaptemiitreisute opere de artă de valori inestimabile. Dar iată am teminat şi numărarea copacilor. Până în acest loc am întâlnit şaptezecişiopt de brazi, opt ulmi, cincisprezece arţari şi multe tufişuri, le-am uitat numărul. Dar să nu uit şi numărul pacienţilor ospiciului. Acolo sunt îngrijiţi opzecişipatru de pacienţi dintre care astăzi sunt învoiţi doi să iasă în oraş, asta pentru bună purtare.

                GEORGE: - Observ că sunteţi bine documentat, ne-aţi ameţit puţin cu debitarea cifrelor. Cei doi străini văd parcul şi pe interlocutorul lor cu alţi ochi. Apropiindu-se de George, Dora îi şopti:

                 DORA: - Parcă mi-a dispărut plăcerea plimbării pe aceste alei şi farmecul convorbirii într-o limbă străină. Ce crezi, oare nu-i drogat inginerul acesta? Soţul dădu nepăsător din cap continuându-şi drumul însoţit de împovăratele-i gânduri.

                 INGINERUL: - Uitaţi acolo! În poiana aceea un tată joacă fotbal cu fii săi. Văd că vrea să-şi consolideze familia alături de fii săi, nebănuind că peste câţiva ani aceştia îşi vor jefui părinţii ca să-şi cumpere droguri. Acum părinţii au carduri groase, din cele negre sau chiar de platină. Tata doreşte să-şi cumpere altă maşină, mai modernă sperând la încă o vacanţă întrun hotel de cinci stele undeva în Emirate. Toată lumea-i dependentă de carduri şi de pandemia acestei gripe şi ea globalizată. Uitaţi, eu îmi rup cardurile şi le arunc. Ştiu că am intrat de mulţi ani pe un drum cu sens unic. Uitaţi-l şi pe bătrânul acela, stă liniştit pe o bancă strângând la piept sticla sa cu votcă învelită întro pagină de ziar. Iată-l cu ce plăcere soarbe.

                 GEORGE: - Da, şi asta-i o soluţie la un moment dat.
                 BĂTRÂNUL: - Ce-o mai fi şi cu mascaţii ăştia? S-au înmulţit prea mult nebunii de la o vreme. Au invadat oraşul şi chiar parcul meu. După ce au ocolit pe alei întreg parcul, cei trei au ajuns la poarta din apropierea palatului pe unde au intrat. Strada este aproape pustie.

                 DORA: - Vă mulţumim că ne-aţi însoţit, chiar dacă unele poveşti ne-au cam derutat. 
                 Celularul soţului sună în liniştea mută a străzii. Îl duse la ureche.

                 GEORGE: - Allo! Da! eu sunt. 
                 Ascultă câteva minute, însă ochii i se umbriră. Închide aparatul şi face cu el deasupra, în aer, semnul crucii. Fostul coleg probabil decedase.

                 DORA: - A murit deci? Ce-o să ne facem?

                 INGINERUL: - Văd că aveţi probleme. Îmi pare rău, stimată doamnă şi stimate domn. Mi-a făcut plăcere să cunosc doi oameni simpatici. Sunteţi genul meu. Vă înţeleg şi necazurile. Acum trebuie să ne despărţim. De aici am alt drum, numai al meu. Sper să ne mai întâlnim. Poate-mi faceţi o vizită acolo jos. Acolo sunt aşteptat. Vă dau un sfat: feriţi-vă de mafioţi, sunt mai răi decât nebunii care-s sufletişti. L-aţi văzut pe colegul meu cu câtă dragoste ţinea acel pantof de lac la pieptul său. Era cel de pe piciorul stâng. Cel de pe dreptul l-am încălţat eu, uitaţi-l, nu-i aşa că-i frumos? Inginerul îşi ridică cracul pantalonului să se vadă mai bine pantoful de lac. Făcu o săritură mare apoi o luă la fugă spre ospiciu, chiuind, făcându-le sâc cu pumnii.

                 Cei doi au rămas uimiţi în mijlocul străzii. Simţiră că tristeţea lor se transformă de-odată într-un puternic râset. Smulgându-şi măştile de pe faţă redeveniră doi oameni normali, plângând, râzând.

                 GEORGE: - Săracul Titi! Hai, vino să te îmbrăţişez. Te rog nu mai plânge. Ştii doar cum se cheamă aceea care moare ultima? Cred că n-ai uitat.

                 DORA: - Sărută-mă te rog!

                

                                                     F I N A L